|
 Yasmin divorțase recent. Spunea că vrea să se maturizeze și să se separe mai mult de părinții ei. I se citea multă emoție în ochi, fapt pe care l-am observat și i l-am spus, împreună cu alte lucruri despre ea - o eșarfă colorată, mărgele în jurul gâtului.
Mi-a spus: „Mă simt în siguranță cu tine." I-am răspuns: „într-un fel, aceasta este o proiecție, deoarece sunt eu pur și simplu - eman siguranță în multe feluri, dar la un moment dat, s-ar putea să îți simt lipsa și să nu mai degaj acea siguranță". I-a fost greu să audă asta, fiindcă i-a adus aminte de dificultățile cu tatăl său și de nevoia de a clarifica limitele cu el atunci când s-a simțit confuză și nesigură.
A spus că apreciază faptul că am observat-o... era ceva de care avea nevoie. Mi-a spus despre dificultatea de a fi văzută independent de părinții ei și despre problemele provocate de faptul că era iubită doar condiționat, dacă era o fată cuminte.
Stând lângă ea, am confirmat modul în care îi puteam vedea eul din copilărie, cu nevoia de încuviințare, acceptare și grijă; dar în același timp, eul adult avea nevoia de o diferențiere, pentru a fi independentă, pentru a se descoperi și a-și stabili propriile limite.
Faptul că am văzut-o în ambele impostaze în același timp a emoționat-o profund. A fost unul din acele momente de conexiune interpersonală. I-am spus cum, în acest loc în care eu mă simt în largul meu, ancorat și prezent, pot într-adevăr crea condiții de siguranță pentru ca ea să poată fi deopotrivă susținută, ajutată, îngrijită, dar și eliberată, încurajată să își vadă de propria viață, pentru a ne putea întâlni ca doi egali.
Acest lucru era în asentimentul ei din multe puncte de vedere, îi vorbeam ca un adult, confirmând atât limita dintre noi, cât și legătura dintre noi - doi cercetători. Am invitat-o să vorbească din perspectiva copilului și să îmi spună ce așteaptă de la mine.
Mi-a spus că își dorea că tatăl ei să îi arate că este importantă pentru el. I-am spus că sunt bucuros să joc rolul tatălui ei - eram și eu tată de fete... și îi puteam vorbi din această perspectivă. I-am vorbit „ca și cum aș fi fost" tatăl ei, spunându-i ce mult înseamnă pentru mine.
Apoi a vrut să audă că este iubită necondiționat. Am întărit acest lucru, spunându-i că, deși poate nu am fost de acord cu unele alegeri pe care le-a făcut sau poate nu mi-au plăcut anumite aspecte ale sale, relația mea familială fundamentală era una de iubire.
Astfel, am răspuns nevoii ei de a fi văzută în această ipostază. Deși nu eram tatăl ei în natura procesului terapeutic, impactul a fost unul aproape similar.
Acesta este rezultatul stabilirii unei legături puternice și profunde în cadrul procesului terapeutic, care permite acestor afirmații să aibă efect.transformațional.
S-a simțit reîntregită, fiind capabilă să aducă la un loc atât copilul, cât și adultul din ea.
 Francis tușea într-un fel care mă călca pe nervi. Venise la ședință, așa că am deschis subiectul - i-am spus: „În mod cert mi-ai atras atenția cu această tuse". Mi-a spus: „da, are tendința să deranjeze pe cei din jur". I-am răspuns: „ei bine, pe mine m-ai deranjat cu această tuse".
Așa că am explorat „deranjarea". I-am explicat că sunt și alte moduri pozitive de a atrage atenția - de exemplu, actorii de comedie o fac și revoluționarii și oamenii care întrerup statu-quoul într-un grup - sunt de asemenea necesari. Voiam să îi descriu „întreruperea" și în alte feluri, pentru a-i dezvăluii posibilitatea alegerilor multiple care îi este disponibilă.
I-am spus să „întrerupă" câțiva oameni din grup. A ciupit pe cineva jucăuș de obraz, apoi s-a așezat în brațele altcuiva.
Au fost gesturi ușoare și amuzante pe care le-a făcut în mod spontan și i-au oferit imediat un alt mod de a „deranja".
Am întrebat-o despre trecutul ei - cine deranja în familia ei. Mi-a pus că doar ce aflase că mama ei avea o aventură. Pe măsură ce aflam mai multe, ieșea la iveală faptul că tatăl ei avusese o mulțime de aventuri de-a lungul timpului.
Acest lucru o dezechilibra în mod cert, dar nu voia să se amestece prea mult în viața părinților ei. Mi-a spus că se simțea vinovată, de parcă ea ar fi fost de vină cumva de aventura mamei sale, pentru că se mutase de acasă. I-am spus: „nu poți fi răspunzătoare pentru faptele mamei tale".
Am vrut să atrag atenția din nou asupra ei, așa că i-am spus: „te uiți la mine foarte concentrată - ai atenția mea chiar acum". Mi-a spus că acest lucru i-a lipsit în copilărie - părinții ei erau atât de ocupați cu problemele lor, încât nu îi acordau prea multă atenție. Atunci când o făceau, era de cele mai multe ori una negativă. Spunea că își dorea afecțiune, nu critică. I-am atras atenția că, pentru copii, atenția negativă e mai bună decât lipsa atenției... astfel confirmam alegerea de a „deranja" ca adult pentru a atrage atenția, chiar dacă atenția pe care o primea când era mică nu era atât de drăguță.
Am revenit în prezent și am întrebat-o cum se simte acum când captează atenția mea și a grupului. A observat mici schimbări în acest sens în grup - câțiva oamenii erau neatenți. Am observat cât de bine sesizase dinamica direcției pe care atenția o avea în cadrul grupului.
I-am spus: „vreau să observi cu adevărat atenția pe care ți-o ofer chiar acum". Am stat așa o vreme. Am observat că eram foarte plictisitor... de regulă, mi se întâmplă lucruri, experimente creative, percepții, conștientizare. Mă simțeam complet plictisitor cu ea, precum un peisaj gol.
I-am spus acest lucru, iar ea mi-a confirmat că și soțul ei, dar și alți oameni i-au spus asta... și chiar și ea se simțea la fel de inexpresivă.
Am acceptat acest spațiu comun, într-un moment de interacțiune. Deseori, aceste momente intime de apropiere sunt percepute ca pline de sentimente. Dar în cazul acesta era un fel de goliciune. I-am spus: „pentru mine este foarte dificil, mă simt de parcă mi-aș fi pierdut creativitatea, nu sunt obișnuit cu asta." A avut o revelație la auzul cuvântului creativitate care i-a plăcut.
A spus: „vreau să fac ceva deranjant și provocator pentru tine". I-am dat consimțământul meu. M-a sărutat pe obraz. „Ah" am spus, „o pată de culoare peste peisajul sterp".
A fost un moment de contact inteligent, în contextul unui astfel de moment profund. Ca urmare, s-a produs un schimb profund în interiorul ei, ceva s-a eliberat.
Acesta a fost rezultatul unui proces ne-linear de urmare a cursului conștientizării care s-a produs între noi - tema atenției și a perturbării. În Gestalt nu lucrăm prea mult în maniera lineară/ axată pe rezultat, ci urmărim firul apei, lăsându-ne duși de curent, scufundându-ne în fenomenologia clientului și observându-ne propriile reacții. Rezultatul final este integrarea sau ceea ce poate fi numită concretizarea percepției.
 Martha avea lacrimi în ochi și își mușca buza. Am observat acest lucru, iar ea mi-a spus că încearcă să își stăpânească sentimentele. I-am spus să respire și să fie prezentă... lacrimile au început să curgă însă și mai tare.
Mi-a spus povestea ei lungă și dureroasă, însoțită de multe lacrimi. Tatăl ei lucra în alt oraș. Mama, sora și ea s-au mutat într-un orășel pe durata absenței lui și au fost nevoite să stea cu părinții mamei. Însă bunicul nu îi lăsa deloc în pace. Când copiii făceau prea mult zgomot amenința că îi dă afară din casă și chiar le-a scos valizele afară de câteva ori. Mai înainte de asta, sora ei locuise cu bunicii și, de câte ori venea ea cu mama ei în vizită, bunicii o învinovățeau pe Martha de câte ceva și o învrăjbeau împotriva surorii ei.
În cele din urmă, mama lor s-a mutat din casă. Era însă o femeie frumoasă și bărbații de la magazinul unde lucra veneau de multe ori să o caute acasă. De regulă îi trimitea la plimbare, dar o dată l-a lăsat pe unul să intre și au început să aibă o aventură. Martha era întotdeauna speriată când venea el în casă.
Când aventura a fost descoperită, mama ei a fost blamată public în micuța comunitate în care locuiau. Copiii râdeau de Martha la școală. Apoi tatăl lor s-a întors, bunicii au snopit-o în bătaie pe mama ei... iar traumele au tot continuat.
Era o poveste plină de durere și suferință. Pe parcursul ei mi-a căutat mâna și a strâns-o cu putere. Am stat astfel în timp ce ea se despovăra.
În psihoterapie sunt diferite tipuri de povestiri. Unele sunt moarte și îngropate, iar repetarea lor nu face decât să sporească neputința și poate să câștige simpatia. Aceste emoții trebuie aduse în prezent, înviate prin experimente personificate și inspirate prin emoții.
Dar această poveste era vie și era acolo, cerând să fie spusă de 30 de ani, iar în circumstanțele potrivite a ieșit la iveală, curgând, eliberându-se și integrându-se pe parcurs.
I-am dat drumul la mână și am stat lângă ea.
Martha mi-a spus că au fost și lucruri frumoase pe parcurs. Intimitatea pe care o împărțea cu mama și sora ei, deși mâncau doar pâine și fasole. Fusese si iubitul ei, mai ales primul, care era iubitor și care o ajuta să depășească chinurile de acasă.
Același sprijin a continuat și în cazul soțului ei, de care era apropiată, astfel că au avut o relație plină de afecțiune. Toate erau bune și frumoase, doar că după 20 de ani, după ce copiii lor au crescut, începuse să îi displacă locul ei de muncă, ce fusese adăpostul ei când ieșise pentru prima dată din cadrul familial dureros.
Căuta o nouă direcție, dezvoltare personală și o schimbare de carieră. Dar soțul ei încă o ținea de mână, chiar și acum. Relația lor funcționase pentru că ea avusese nevoie de sprijin, iar el i-l acordase. Acum, însă, avea nevoie de independență, iar el încă o susținea.
Am făcut o paralelă cu ședința noastră. A avut nevoie de mine atunci când a trecut prin traumă, dar la final, i-am dat drumul la mână și am rămas lângă ea, fără să o mai țin de mână.
I-am spus ce fel de afirmație trebuie să facă pentru a-l ajuta pe soțul ei să înțeleagă și să poată accepta faptul că ea avea nevoie de independență și poate chiar să îl ajute pe el să își depășească nesiguranța cu privire la asta. În schimb, acest lucru îi va oferi sprijinul de care avea nevoie acum de la el - să accepte venirile și plecările ei.
Ajungând în acest moment al ședinței, a putut să vadă cum trebuie să procedeze cu maturizarea și schimbarea ei, cum să abordeze schimbarea dinamică din relația ei și poziția din viața ei.
 Când am solicitat voluntari, Fran s-a oferit imediat. Cu o ocazie anterioară, reținusem că a fost prima care a pus o întrebare.
În loc să pun întrebările ei, am început cu punctele din conexiunea pe care o aveam deja cu ea - lucruri pe care le recunoșteam și apoi cu răspunsurile la acele aspecte ale experienței mele cu ea.
A spus că s-a voluntariat prima de multe ori și i-am spus că e adevărat și pentru mine. Acest lucru a creat imediat o legătură între noi. Am întrebat-o ce anume făcea - era florăreasă, dar mi-a spus că voia să își deschidă propria florărie și că era hotărâtă să transforme afacerea într-un succes. Am observat că era o tânără inteligentă și încrezătoare și i-am spus că, ascultând-o cum îmi vorbește despre planurile ei, o cred.
Din nou, acest lucru pune bazele terenului de lucru și recunoaște ceea ce este evident, în termenii procesului.
Am întrebat-o care sunt florile ei preferate (pentru a afla ce era reprezentativ pentru ea). Mi-a răspuns că floarea soarelui. I-am dat detalii despre cum îmi plac mie și despre ce anume îmi place la ele. Ea mi-a spus că îi plac pentru o mulțime de lucruri: sunt fericite, luminoase, puternice, înalte...
Felul în care a pronunțat cuvântul „puternice" a fost accentuat, așa că am întrebat-o care sunt modurile în care se considera pe sine puternică. Mi-a explicat că era într-adevăr puternică și că era fericită cu această calitate, deși uneori simțea că atunci când era furioasă putea deveni distructivă.
Am invitat-o, deci, într-o „luptă corp la corp terapeutică", în care stăteam unul în fața celuilalt și ne împingeam unul pe celălalt în mâini. A fost amuzant și în același timp i-a permis să simtă întreaga forță a agresiunii sale în siguranță, într-un mod jucăuș, prin contact. Acest experiment i-a arătat că furia și agresiunea ei pot fi și pozitive, nu doar negative. Acest lucru a consolidat și mai mult legătura noastră.
I-am indicat faptul că în societate femeile puternice nu sunt mereu apreciate, enumerând câțiva posibili factori contextuali pentru a vedea ce se aplică în cazul ei. A spus că uneori credea că, fiind prea puternică, îi copleșește pe cei din jur. Am cerut un exemplu, iar ea mi-a povestit despre un șofer de taxi care nu voia să folosească aparatul de taxat, iar ea a țipat la el. I-am înțeles reacția și i-am spus că și eu aș fi putut reacționa la fel. Cu toate acestea, mi-a spus că era supărată din pricină că își pierduse controlul.
Am întrebat-o despre trecutul ei, despre familie și cine din familia ei își pierdea controlul. A spus că tatăl său manifesta deseori emoții puternice în adolescența ei. În loc să se sperie de acest lucru, a devenit și ea la fel... și de aceea nu îi plăcea să își piardă controlul când era nervoasă, chiar dacă, în cazul taximetristului, furia ei era justificată.
I-am spus că o înțeleg și i-am sugerat că, acum că a crescut, ar putea să aleagă ce calități ale tatălui său vrea să preia și ce nu. Am așezat în fața ei un scaun care să îl reprezinte pe tatăl său și i-am cerut să „vorbească direct" cu el despre asta, ajutând-o să formuleze propoziții care să conțină clar ce anume voia să păstreze de la el și la ce anume voia să renunțe, pentru a nu-i călca pe urme.
S-a simțit ușurată apoi și mai în largul ei cu acea agresiune a ei ca o forță în legătură cu care putea face alegeri, în loc să se simtă rău din cauza ei.
Asta este ceea ce se numește „integrare" și se petrece nu doar la nivel cognitiv cu referire la interior, ci mai ales somatic, așa încât este un adevărat schimb la nivel corporal.
 Pe Jemma o îngrijora eșecul. Eșuase în tot - avusese 5 accidente în cadrul aceleiași companii, făcuse erori de calcul la alta și tot așa, se simțea într-una o ratată.
Am fost atent când a prezentat această îngrijorare a ei. Spunea poveste după poveste, trecând din una în alta. Era plângăcioasă, vlăguită, iar eu mă imaginam lucrând cu ea ore în șir fără nici un rezultat. A menționat de asemenea problemele pe care le avea cu părinții, după ce s-au mutat, ea fiind furioasă pe ei, suspicioasă cu privire la tatăl său și la motivele lui. Avea în mod clar nevoie disperată de ajutor, iar această disperare mă dezarma. Aveam reacția de a da înapoi.
Așa că am știut că trebuie să abordez direct miezul problemei și m-am inclus în experiement. Am spus - hai să vedem ce este cu acest eșec; se întâmplă chiar acum - deja dai greș cu mine - stilul tău are impact asupra mea. A clătinat din cap - își dădea seama că am acea reacție și, bineînțeles, era o experiență familiară.
Primul pas pentru cineva care este blocat într-un mod de viață autodistructiv este aducerea în prezent și nu ascultarea poveștilor „despre" asta. Cea mai bună modalitate de a face asta este aceea de a observa cum se manifestă în relație.
I-am cerut să joace un joculeț cu mine. Voiam ca ea să ghicească reacțiile mele la eșecul ei cu mine - după fiecare două răspunsuri urma să îi spun dacă a ghicit sau nu.
Credea că fac eforturi să fiu răbdător și i-am spus că nu. Credea că simțeam compasiune pentru ea, i-am răspuns că nu.
I-am spus - sunt enervat.
Apoi i-am spus să ghicească ce însemna asta pentru mine. Aspus că îmi înăbușeam acele sentimente. I-am răspuns că e parțial adevărat. Credea că simțeam asta în buric și piept.
I-am spus însă că de fapt eram furios pe ea și că simțeam în piept o presiune interioară.
I-am cerut să facă acest experiment pentru că voiam să o scot din situația de autocompătimire și blocaj în eșec în care se afla. Voiam să o vadă ca pe o experiență concretă și că nu era singura care suferea. Și pentru mine era îngrozitor. De asemenea, i-am cerut să facă asta, fiindcă era în mod clar paranoică (în ce-l privea pe tatăl său) și era mai bine să practice jocul de-a ghicitul în mod explicit și să aibă ocazia să fie corectată, în loc să se izoleze în proiecțiile ei.
I-am cerut apoi să schimbăm locurile. Eu voi fi în locul ei și invers. Eram trist, demoralizat, mă simțeam ca un ratat, iar ea era furioasă pe mine.
A observat despre sine din noul rol: „sunt la fel ca părinții mei - îmi țineau predici, țipau, mă criticau, mă discreditau, mă presau să excelez."
A fost util, pentru că am scos-o din nou din zona extremă cu care se identifica, dându-i un simț experimental mai larg despre ceea ce se petrece.
Apoi i-am oferit metafora recrutării - era ca și cum mă recruta pe mine pentru slujba de a fi furios pe ea și o făcea cu succes, întrucât, după ce am ascultat-o timp de un minut, am devenit cu adevărat furios. I-am indicat și faptul că la un anumit nivel eram de acord să joc și celălalt rol și că era latura mea sadică cea care aproba acest lucru.
I-am explicat că era un joc pentru două persoane. Mi-a spus că de fapt, atunci când a jucat rolul celui nervos, și-a adus aminte și de presiunea care venea din partea bunicilor săi.
De fapt, așa lucra sistemul ei.
I-am oferit o altă metaforă: un scenariu și actori doritori. A reprodus scenariul în fiecare etapă a vieții sale. A fost de acord. Acest lucru a încadrat ceea ce se întâmpla de fapt, în loc să pună problema în termeni individuali (problema ei) și să arate spre natura compulsivă și repetitivă a experienței sale și a celor din jur în acest proces tranzacțional.
I-am spus apoi să aleagă o piesă faimoasă care îi este cunoscută, cu personaje asemănătoare celor din viața ei. A descris o dramă cu personaje ce imitau întregul proces pe care tocmail îl descoperisem.
I-am cerut apoi un exemplu de altă poveste - film sau teatru, cu un scenariu diferit. Aici aveam o deschidere mai largă, spre alte resurse în domeniu, spre alte căi de existență. A ales Harry Potter și când am întrebat-o ce personaj ar vrea să fie, mi-a răspuns că Harry.
I-am spus să se uite la mine cu privirea lui Harry Potter. Am făcut asta, deoarece prima dată a realizat întreg scenariul de victimă cu ajutorul ochilor - m-a privit într-un anume fel.
A încercat acest experiment și, în vreme ce exploram natura lui Harry Potter în filme - imposibilitatea de a fi ucis, etc, a început să aibă un mai puternic simț de sine în înfățișarea lui.
A simțit un schimb în identitatea lui, iar la final am perceput-o diferit.
Pentru a trece prin acest proces a trebuit să fiu foarte prezent și sincer în același timp. Am lucrat cu relația, cu o serie de experiment, ultimul dintre ele fiind „schimbarea fundalului"... dar care utiliza tot ce realizasem înainte.
 Credeam că Celia are în jur de 30 de ani, dar de fapt avea 51 și câțiva copii. Era remarcabilă însă viața pe care o avusese și în ciuda căreia părea foarte calmă - de aici și aspectul ei tânăr. Acestea au fost lucruri pe care nu am avut spațiul să le explorez, deși le-am notat pentru ședințele viitoare. Este important să recunoști impresii imediate și chiar și pe clienții cunoscuți să îi „privești cu ochi noi" pentru a observa diferențele sau lucrurile cu relevanță terapeutică.
Problema pe care a prezentat-o era că se temea să înceapă munca pentru care s-a pregătit în ultimii 10 ani. Voia să fie asistentă socială, iar acum când copii ei plecaseră de acasă, era țelul ei.
În loc să lucrez la încrederea ei sau să îi aflu temerile, am vrut să aflu contextul - lucrurile din mediul său care o încurajau să reușească. Avea într-adevăr sprijin profesional de la un grup de muncitori sociali, așadar asta nu era o problemă.
Cu toate acestea, soțul ei i-a spus că va divorța dacă va profesa pe această linie. A fost o reacție destul de puternică, dar nu foarte surprinzătoare, dată fiind cultura patriarhală în care s-a desfășurat această sesiune.
Mai mult, când am cercetat mai departe, a dezvăluit faptul că trăia într-o relație de violență domestică de zeci de ani.
Mi s-a părut ciudat că, în cei 10 ani de studiu și terapie legate de aspirațiile ei la munca în domeniul asistenței sociale, acest lucru nu a ieșit la iveală sau cum de profesorii nu s-au simțit responsabili în vreun fel să se ocupe de această problemă.
E important ca în terapie să nu te concentrezi numai pe sentimente, ci și pe context, mai ales dacă acel context este abuziv în prezent. Acesta trebuie păstrat în centrul atenției în cadrul terapiei.
Nu am vrut să mă ocup de altă problemă, dacă sâmburele ei - teama ei ușor de înțeles - nu i se adresa. A spus că violența s-a oprit abia de curând.
I-am spus despre sentimentele mele în timpul cât am stat cu ea - deschidere către ea, conexiune cu gravitatea problemei, dorința de a o sprijini, dar și precauția și dorința de a continua într-un mod respectuos.
I-am sugerat faptul că teama era aproape „un membru al familiei". A fost de acord. I-am cerut să acorde o identitate fricii - a spus că e o persoană cu haine negre, cu ochii mari, cu un zâmbet și o suliță. A descris-o ca pe o ciudățenie.
Am cerut mai mutle detalii - cum arătau hainele. Voiam să o ancorez în acea conexiune cu teama. Apoi am invitat-o să participe la un experiment Gestalt: „să fie" teama - să îmi arate cum stătea frica, cu sulița și cu ochii ei mari.
A făcut acest lucru, iar eu l-am facut împreună cu ea. Deseori este bine să faci astfel de experimente împreună cu clientul.
I-am spus apoi să ia loc din nou - nu voiam să insistăm prea mult asupra acestui lucru. Să o descrie, să intre în personaj era în sine destul de mult.
Mi-a spus că simte că i-am oferit foarte multe în cadrul acestui proces și că era reticentă să primească mai mult - de parcă ar fi trebuit să îmi ofere ceva în schimb. Mi-a explicat că a fost învățată să îi sprijine pe bărbați și, deși se împotrivea acestui lucru pe când era copil, a fost parte din pregătirea ei.
Așa că m-am „adaptat" situației și m-am oprit. Am spus: „bine, atunci ce ai vrea să îmi dai? Sunt deschis să primesc ceva." Am stat o vreme în tăcere, apoi mi-a spus că vrea să îmi ofere recunoștința ei pentru ceea ce făcusem pentru ea până atunci.
După ce a spus acest lucru s-a simțit din nou în siguranță lângă mine și gata să meargă mai departe. Este foarte important să asculți exact ceea ce se întâmplă cu clinetul, clipă de clipă, și să fii cu el peste tot, mergând în ritmul lui.
Am întrebat-o unde este frica acum - mi-a spus că în interiorul ei. Mi-a spus că sulița ei o împungea în creier, provocându-i durere.
Am trecut la un mod relațional direct cu ea. I-am spus că sunt trist din pricina durerii pe care o simte, foarte trist. Voiam să o „salvez", să o protejez, dar nu știam cum.
A fost foarte impresionată și pentru o vreme am stat acolo într-o conexiune tăcută. Acesta a fost un schimb esențial - cineva căruia să îi pese, care putea să fie lângă ea, într-un fel protectiv, dar care să nu se grăbească să rezolve lucrurile.
Acesta a fost un moment de interacțiune, două persoane în perfectă conexiune. Eu eram terapeutul, ea era clientul, dar în acel loc eram doi oameni, stând unul lângă celălalt și simțind durerea profundă a situației. Am luat durerea ei foarte în serios - nu doar ca pe un experiment, în joacă, nu doar ca pe imaginea fricii. Dimpotrivă, reprezenta de fapt câțiva zeci de ani de teamă cauzată de violență.
Stând în acel loc, inimile noastre s-au deschis. Am fost profund emoționat, la fel ca și ea. Am spus amândoi asta.
Apoi am spus - ei bine, și eu am o suliță, este o suliță protectoare. Am invitat-o să ne primească pe mine și sulița mea în inima ei.
A făcut-o cu ușurință și cu lacrimi în ochi. Se simțea în siguranță, protejată.
Acest lucru reprezintă „propriul obiect" - accepându-mă pe mine înăuntru însemna că avea o imagine autoritară înăuntrul ei care era PENTRU ea, în timp ce experiența ei anterioară de autoriate cu care a crescut era una represivă, iar ea trebuia să fie acolo PENTRU toți bărbații din viața ei.
Deși nu s-au întâmplat foarte multe în cadrul terapiei, a avut un mare impact asupra ei. La final am întrebat-o unde se afla frica ei vizavi de profesia ei. Mi-a spus că nu o mai intimida. Am întrebat-o: chiar cu prețul divorțului? A răspuns că da.
Acesta este un simplu fragment din ceea ce trebuie să fie o terapie în desfășurare în legătură cu relația și care se ocupă de ea după o lungă fază de violență. Aș vrea să fiu atent pe viitor, deoarece încă mai e posibil ca violența sa revină și, atât ca un profesionist, cât și ca o persoană căreia îi pasă, vreau să mă asigur că nu fac parte din acest cerc.
 Brenda vorbea despre faptul că nu are o identitate clară - pierdea foarte ușor simțul limitelor sale și se identifica cu ceilalți.
Era de asemenea timidă, nu îi plăcea să fie fotografiată sau să se afle în centrul atenției.
Toate acestea indicau faptul că trebuia procedat cu multă grijă și atenție, conștient de problema potențialei pudori (legate de expunere).
I-am spus că nu voi merge mai departe decât va permite ea.
I-am indicat faptul că ne aflăm în fața unui grup de oameni și am întrebat-o cum se simte. A spus că deși ei se uită la ea, nu simte că o văd cu adevărat. Am întrebat-o dacă e din pricina faptului că nu o cunosc sau pentru că ea se ascunde. A răspuns că ambele cauze sunt adevărate.
Am reușit să schițez astfel dinamica relațională. Am revenit la ea și la mine - mă uitam la ea, dar se ascundea și de mine. A spus că da, proceda la fel cu toată lumea.
Acest lucru stabilește un impas relațional - o parte din ea dorește să fie văzută, dar cealaltă parte nu permite acest lucru. Era un advertisment că trebuie să fiu atent, pentru a nu deveni frustrat și a nu cădea singur în capcana acestei dinamici.
În loc să cercetez mai departe, i-am spus lucrurile pe care mă lăsase să le văd - fragmente de informații personale pe care mi le împărtășise. I-am spus de asemena și ceea ce vedeam - de exemplu, culorile hainelor pe care le purta.
Acestea au creat o bază pentru relația noastră, fără a-i pune întrebări suplimentare, arătând că am fost atent la ceea ce mi-a împărtășit și a făcut vizibil pentru mine. În cazul pudorii, e important să alfi informațiile singur, în loc să cercetezi prea mult cealaltă persoană.
Ochii ei erau în continuare lipsiți de expresie, iar ea mi-a spus că plutește în derivă. Acest lucru arăta că acest contact durase prea mult. Așa că am întrebat-o încotro plutea... ea mi-a răspuns că într-un loc cu lumi nenumărate și vieți trecute.
Acest lucru indica o disociere și faptul că problema de siguranță era în primul rând aici.
I-am sugerat să plutească într-o stare de vis, la fel voi face și eu, și voi invita pe toți cei din grup să intre în această stare de visare; astfel vom sta pur și simplu cu toții în locurile noastre de vis.
Această sugestie a profitat de acel impuls și a încurajat deplasarea în acea direcție. În Gestalt, ea se numește teoria paradoxală a schimbării - să trăiești în prezent și să te afunzi în el.
A spus „nu simt nimic".
Cu alte cuvinte, era complet disociată. În acest loc, doar un anumit tip de contact este disponibil.
Am întrebat-o de ce fel de sprijin are nevoie pentru a se simți în siguranță. Mi-a spus - Nu vreau să fiu văzută.
I-am spus că nu mă voi uita la ea, dar că în același timp simt tristețe, fiindcă nu voi putea să o privesc, nu o voi putea vedea, iar ea se va scunde astfel complet. I-am spus că simt o căldură față de ea, dar nu pot găsi o cale să ajung la ea.
Brenda s-a uitat la mine și mi-a spus „Nu îmi place să primesc ajutor."
Această revelație mi-a indicat cum trebuie să procedez mai departe.
I-am sugerat un experiment - să ridice ambele mâini - cu una să împingă, iar pe cealaltă să o deschidă, pentru a primi sprijin.
Am făcut asta, iar ea a reușit să primească sprijinul meu - am atins încet cu mâna mea mâna ei deschisă și am ținut-o.
Mi-a spus că era o forță care îi spunea să nu simtă nimic. Am rugat pe cineva să stea în fața noastră și să reprezinte acea forță. Nu putea/ voia să identifice ce reprezenta ea, ceea ce era în regulă.
I-am spus să îi transmită ceva forței. A spus „Te voi asculta atunci când voi avea nevoie, dar altfel, îmi voi permite să simt sprijinul."
Aceasta era o afirmație de diferențiere și integrare.
Își îngăduia să simtă, să primească ajutor, să participe într-o relație, să fie văzută acolo și să aibă simțul puterii de alegere.
A fost o muncă înceată și mi-a impus să respect în mod constant limitele, să nu intru în prea multe detalii, chiar și despre ceea ce simțea, dar în același timp să nu mă dau bătut. De regulă, oamenii reacționează la cineva care setează acest gen de limite de intimitate fie retrăgându-se, fie participând detașat sau copleșind persoana cu interes sau chiar bunătate. Este nevoie de o prezență neutră, cu suficientă căldură, dar nu prea multă, cu suficient interes, dar nu excesiv - acest lucru se numește ajustare și este o aptitudine relațională esențială.
|
|
|
