Case #65 - Complice la sadism

Mama lui Kathy era destul de instabilă în multe feluri. De-a lungul copilăriei sale, mama ei o critica, o ataca și o învinovățea pe Kathy, dar și pe surorile sale. Uneori îi rănea emoțional pe copii, iar alteori nu era acolo pentru ei. Era greu să trăiești cu toanele și furia ei. Uneori, însă, putea fi generoasă, plină de compasiune, se îngrijea de toate nevoile lor fizice.
Kathy avea probleme în căsnicie. Uneori era foarte iubitoare, dar alteori era suspicioasă, neîncrezătoare, capricioasă și foarte aspră cu sine. Era îngrozită de modul în care repeta comportamentul mamei sale și observa efectele distructive asupra soțului său.
Se simțea însă blocată, iar atunci când își impunea să nu se mai comporte așa, îi era aproape imposibil să nu o facă. Știa că asta îi distrugea căsnicia, așa că a venit să ceară ajutor.
În Gestalt abordăm miezul problemei, nu îl evităm. Dificultatea pe care o întâmpina Kathy era acea că devenea ceva ce nu voia să fie. Observăm împotrivirea ca parte a problemei și nu dorim să intervenim prin determinarea schimbării personei respective. Altfel, conspirăm pur și simplu la lucrul împotriva acelei rezistențe.
I-am indicat faptul că acest gen de comportament pe care l-a trăit alături de mama sa este unul sadic. Kathy m-a aprobat. I-am spus de asemenea că propriul comportament conține aceleași trăsături. Deși limbajul era unul puternic, Kathy a observat faptul că într-adevăr aceea era denumirea pentru ceea ce se întâmpla.
I-am cerut să participe la un experiment. I-am spus să rostească fraza: „Vreau să simți durerea pe care o simt eu." Această frază conținea dinamica relațională fundamentală spre sadism. Atât mama ei, cât și Kathy sufereau enorm, iar comportamentul lor sadic implica un chin ascuns.
Kathy a încercat să pronunțe fraza, în ciuda dificultății pe care a resimțit-o, dar imediat a simțit că ea conține un adevăr.
Prin această abordare a sadismului ei, putea astfel să îl stăpâneacă.
Am transformat apoi acest experiment într-unul mai dificil, cerându-i să-și imagineze că vorbește cu soțul ei într-una din acele crize ale sale. A repetat aceeași frază. Am întrebat-o ce simte în corp.
Îi era greață și simțea un amestec de ură, rușine și plăcere.
Acesta era miezul problemei experiențiale. Abordând direct sadismul și sentimentele care îl însoțesc, am putut ajunge la nucleul dinamicii, prin puterea experienței și nu a simplei descrieri de evenimente. Plasând-o pe Kathy în centrul experienței sale, posibilitatea unei opțiuni existențiale devine aparentă.
I-am spus să respire și să își găsească centrul. Următorul pas a fost acela de a o descrie pe mama sa, afișând un zâmbet sadic. A simțit din nou neliniște, tensiune și greață. I-am cerut să se gândească la o imagine fortifiantă - s-a gândit la Buddha. Acest lucru a calmat-o.
I-am cerut să alterneze între imaginea mamei, sesizarea sentimentelor sale, imaginea lui Buddha și sentimentul de calmare.
I-am cerut să îi spună ceva mamei sale: „Sunt în legătură cu tine atunci când sunt sadică".
Acest lucru a introdus un nou aspect al dinamicii relaționale, în care întreg contextul era referențial - trecutul și prezentul se contopeau. Simplul fapt de a fi sadic, o lega pe Kathy de mama ei într-un fel pe care în alt mod nu l-ar fi putut obține. Acesta e modul în care devenim lucrul căruia ne opunem.
În urma acestui proces, stăpânindu-și comportamentul sadic, conexiunea cu mama sa și în același timp observându-și sentimentele și descoperind o imagine liniștitoare, a reușit să introducă noutatea în relația și în comportamentul său.
S-a simțit ușurată și într-un fel reînnoită de această ședință. I-am cerut să practice acest lucru ori de câte ori aceste sentimente o copleșesc.

Case #64 - Alegeri sensibile sau nebunești

Zac avea probleme în relație. Iubita lui, Maria, era foarte înzestrată. Era creativă, avea o personalitate colorată, împărtășea multe dintre valorile lui legate de societate și politică. Îl accepta pe el așa cum era, lucru care nu i se mai întâmplase în alte relații. Se distrau împreună, dar erau niște lucruri cu care pur și simplu el nu putea fi de acord.
Ea fuma pipă, iar el nu. Îi plăcea pornografia, lui nu. Ea voia să aibe parteneri sexuali multipli, el nu . Îi plăcea spiritul ei rebel, dar îl și durea. Observa că ea era instabilă, dar simțea că ar putea să o ajute. Nu voia să mai aibă încă o relație eșuată, așa că de doi ani rămăsese blocat în această relație. Dar ea era deseori reactivă, uneori țipa la el și era destul de instabilă.
Părea că este pur și simplu o relație prea complicată, cu toate acestea, el nu putea renunța. Era de părere că dragostea lui ar putea să o schimbe, că lucrurile ar putea să meargă.
L-am întrebat: dar dacă lucrurile nu se vor îmbunătăți? Dacă ea nu se va schimba? Dacă ea nu dorește să se schimbe? Dacă nu va fi niciodată de acord cu monogamia?
Pentru el era greu să se gândească la asta. L-am întrebat direct, deoarece era mai degrabă conectat la fantezia lui decât la realitate. El evita întrebările și sentimentele sale în legătură cu ele. A trecut de la sine la visele de viitor.
Gestalt se concentrează foarte mult pe prezent și mai ales pe experiența noastră din prezent. Oamenii au nevoie de sprijin uneori pentru a rămâne în prezent, iar Zac avea felul lui de a evita prezentul.
Urmând acest proces, era limpede că el nu voia să trăiască astfel, că nu își dorea această luptă fără rost în relație și că, dacă ea nu se va schimba, acea relația nu va funcționa, iar el va trebui să renunțe.
Eram atent să nu îl influențez. Vederea existențială este că, indiferent de ce alegi să faci cu viața ta este alegerea ta, iar tu trebuie doar să accepți să trăiești cu consecințele, prevăzute și neprevăzute. Rolul meu este acela de a confrunta persoana cu alegerile sale, precum și cu consecințele acestora și să o ajut să treacă de la stadiul de spectator la cel de participant. Este foarte important să știe că ea este cea care ia deciziile și nu alte persoane sau circumstanțe.
În acest caz, dacă el alegea să rămână, era clar faptul că trebuia să o accepte pe ea așa cum este, în loc să vină cu un program de schimbări. Îi era greu să renunțe la programul să, iar atunci când a făcut-o și-a dat seama că nu îi prea rămânea mare lucru.
Totuși, îmi dădeam seama că, idiferent cât de rațional ar fi fost, nu era deloc simplu.
L-am rugat să poarte o conversație între cele două laturi - cea care era gata să renunțe și cea care voia să rămână în relație.
Era evident faptul că partea care dorea să rămână era copilul din sine, foarte emotiv. Latura care voia să renunțe era cea rațională, care se putea detașa. Doar pentru că făcea o alegere „delicată" și rațională nu însemna că situația era rezolvată. Copilul, latura emoțională trebuiau implicate în luarea deciziei. A fost nevoie de o conversație îndelungată între cele două laturi - nu doar cuvinte, ci și sentimentele care aparțineau fiecarei părți.
Încet, încet s-a ajuns la un soi de consens, la o înțelegere. S-a ajuns la o decizie care implica și copilul din sine. Nu am considerat însă că acesta era finalul poveștii, deși era finalul ședinței. Era ceva asupra căruia trebuia să revin mai târziu în cadrul altor ședințe.
Fritz Perls o numea „topdog"  și „underdog" , și indiferent cât de competent, clar și direct în gândire ni se pare că suntem, adevărul este că mereu există o altă latură a noastră care subminează acea voce a rațiunii. În acest caz, laturile rațional și emoțional nu erau de ajuns. De aceea, trebuia să fim prudenți, pentru a nu fi prea părtinitori cu latura rațională.

Case #63 - Șchiopul care turuia

Murray lucrase în poliție timp de 20 de ani. Apoi, la locul unui accident, a simțit dintr-o dată cum și-a pierdut rezistența. În mod normal, putea depăși orice emoție ar fi trăit. Dar atunci a fost diferit. Simțea că nu poate să își mai revină.
O vreme a avut concediu medical din cauza stresului, dar era cu adevărat epuizat. Așa că s-a retras și și-a deschis un magazinaș într-un mic oraș.
Viața lui decurgea bine, dar încă se simțea foarte stresat, de aceea a venit la mine să îl ajut.
Problema lui Murray era că turuia non stop. Era și foarte amuzant, spunea o mulțime de povești și trecea de la una la alta. Teoretic putea vorbi non stop. Îmi făcea plăcere să îl ascult, deoarece era un bun povestitor.
Dar era greu să scoți vreun cuvânt pe altă temă și nu reușeam să trec dincolo de suprafața lucrurilor și să ajung la o terapie mai profundă cu el.
Acest lucru s-a întins pe mai  multe ședințe, de fiecare dată întâmpinând aceeași provocare. I-am povestit despre experiența mea, dar nu a contat în nici un fel.
Am observat însă ceva. Murray avea un șchiopătat specific. Părea că mersul pentru el e dureros.
Așa că, în mijlocul uneia dintre povestirile sale, l-am întrerupt și i-am zis: „Am observat o polaritate interesantă. Vorbești foarte repede, dar ești nevoit să mergi încet."
Cu toate că m-a aprobat, pentru Murray nu părea un lucru important.
L-am întrebat: „Ce ar fi dacă ai vorbi la fel de rar precum pășești?"
Era o nouă propunere, care însă tot nu conta prea mult pentru el. Așa că i-am sugerat un experiment - să se plimbe prin cameră și să rostească câte un singur cuvând la fiecare pas.
Făcând acest lucru, era bineînțeles forțat să vorbească mai rar. Deodată, a înțeles ceea ce îi indicam eu - corpul lui încerca să îl încetinească, dar el nu observa acest indiciu. Când vorbea mai rar începea să simtă din nou - lucru pe care toată vorbăria lui îl împiedica.
O dată ce am avut acces la sentimentele lui, munca terapeutică putea începe cu adevărat.
În Gestalt acordăm atenție „fenomenelor" - în acest caz, viteza vorbirii (mai mult decât conținutul) și șchiopătatul său. Fără a ne grăbi să tragem concluziile în ce privește semnificația acestora, permitem noii configurații Gestalt să stabilească o conexiune între ele. În acest caz e vorba despre o polaritate profundă. Suntem atenți la polarități, deoarece ele indică deseori rupturi ale personalității, reprezentând modalități de a evita conștientizarea. O dată ce aceste separări devin conștiente, putem lucra cu ele, și, în mod firesc, persoana va obține o integrare mai mare - totuși, ar putea avea nevoie de puțin ajutor. Experimentul Gestalt s-a născut din aceste observații și reprezintă o cale de a explora conștientizarea acestor extreme, în loc să vorbim pur și simplu despre ele sau să le „cunoaștem". Genul de cunoaștere care ne interesează este un simț integrat, bazat pe corp.