Case #29 - Maturizarea fetiței furioase

Cathy a adus în discuție problema „resentimentelor față de tatăl său". Am întrebat-o ce o revolta, iar ea mi-a spus că faptul că a divorțat de mama ei când avea 4 ani.
Am explorat acest fir. Acel lucru se petrecuse în urmă cu 20 de ani, iar de atunci își văzuse tatăl doar de vreo 10 ori. Știa foarte puține despre el.
Credea că mama ei era victima - tatăl său avusese o aventură și se recăsătorise.
Nu a făcut niciun efort să îl contacteze în adolescență. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că ultima oară își adusese fiica din cea de-a doua căsătorie cu el, iar Cathy s-a simțit extrem de geloasă când a văzut afecțiunea pe care i-o arăta surorii vitrege.
I-am spus că nu mă voi ocupa de problema divorțului dintre părinții săi, nici de resentimentele pe care le avea referitor la asta (deoarece nu erau o parte centrală a problemei). În schimb, voiam să lucrez cu ea ca adult și să aflu ce dorea să facă în prezent.
S-a opus, dar limitele mele au fost clare.
I-am povestit despre divorțul meu și despre conversația pe care am avut-o cu fiica mea cea mare când a crescut și despre informațiile false pe care le înmagazinase.
I-am spus că o pot ajuta să își găsească propria conversație cu tatăl său, dar să  nu rămână în rolul de victimă neajutorată.
Moștenise poveștile de la mama sa și fusese animată de ele. Ca adult, putea să facă propriile alegeri pe care le putea exersa și putea afla direct de la tatăl său versiunea lui. Nu făcuse asta încă, deci voiam să o determin să facă un pas către asta în viitor, în loc să reînvie trecutul.
Mai mult, atunci când vorbeam despre asta, Cathy avea vocea și purtarea unei fetițe. I-am spus că înțeleg și că îmi pare rău că a pierdut atât de multe lucruri cu tatăl său, dar acum totul ține de trecut și nicio terapie sau interacțiune cu el nu va putea să înapoieze anii pierduți.
Trebuia să trăim cu această dramă așa cum era și să găsim resursele din acest punct.
Era un lucru greu de realizat, dar altfel ar fi rămas blocată într-un loc fără ajutor, tânjind mereu după ceva ce a pierdut.
Uneori empatia extinsă poate ajuta oamenii, dar alteori ei au nevoie de o limită clară și de o cale de a merge înainte, în loc să privească mereu înapoi. Fetița din ea nu avea de ales, nu avea nico putere de a merge spre el.
A povestit că atunci când era mică și îl vedea voia să îl lovească. În mod evident era foarte furioasă, lucru care mi s-a părut firesc. Dar nu a găsit nicio  altă cale de a relaționa cu el și încă era furioasă în aceeași manieră ca acea fetiță din trecut.
Am propus un experiment: să începem dintr-o zonă a camerei pe care o considera apropiată de mama sa și să traverseze camera spre tatăl său, fie pentru a purta o conversație cu el, fie pentru a sta pur și simplu lângă el.
A fost o provocare majoră care a speriat-o foarte tare. Am făcut tot ce am putut pentru a o încuraja, dar i-am oferit și opțiuni. I-am amintit de multe ori că are 24 de ani. I-am spus să își schimbe acea voce de fetiță, să își îndrepte spatele și să nu mai stea cocoșată (povestea că are frecvent dureri de spate) și să meargă spre acel loc al adultului plin de opțiuni.
Încet, încet, a fost de acord cu experimentul. La fiecare pas avea nevoie de mult sprijin să nu se prăbușească. În cele din urmă a ajuns la locul tatălui său și am rugat pe cineva să joace rolul tatălui.
A fost imposibil să vorbească cu el. Am întrebat-o ce simte și i-am spus să exprime starea sa în propoziții pe care le poate folosi. Am făcut asta pentru vreo 6 senzații, deci a avut o serie de lucruri pe care le-a putut spune. Avea nevoie de mai multe încurajări pentru a reuși să formuleze totul în cuvinte. De fapt, scotea un mic zgomot ascuțit atunci când respira, care, o dată identificat, a concentrat „plângerile" ei cu privire la atenția de care se bucura sora ei vitregă.
Voia să îi pună întrebări, dar i-am indicat să facă numai afirmații. I-am arătat manipularea întrebărilor și am readus-o la motivele pentru care voia să facă un pas către tatăl său.
În cele din urmă a vorbit cu el, i-a spus că este foarte furioasă, rănită, dar bucuroasă să-l vadă. A vorbit mai ales de supărarea sa și de temerile ei. Răspunsul din partea celui care îl interpreta pe tatăl său a fost că se bucură să o vadă; nu era ceea ce aștepta ea.
Întreg procesul a fost foarte dificil pentru ea. A trebuit să fac experimentul mai ușor, spunându-i de exemplu că aceasta era doar o terapie de grup și că tatăl și mama ei nu erau acolo de fapt, iar ea mergea pur și simplu pe o podea din bambus și nimic mai mult. Astfel se reduceau puțin valențele emoționale. Am însoțit-o la fiecare pas, învățând-o, sprijinind-o și provocând-o să rămână în postura de adult.
Acesta este un exemplu de „alarmă sigură" în experimentul Gestalt, când călcăm pe un teritoriu care în mod normal este prea dificil, dar o facem cu tot spirjinul necesar.
Acest lucru îi permite persoanei să aiba o experiență nouă.
Cu toate acestea, astfel de experimente nu sunt prescriptive, iar clienții sunt încurajați să nu le transforme în noi „trebuie", ci să le vadă ca explorări ale conștientizării și opțiunilor.     

Case #28 - Pantalonii vorbitori

Nancy acoperea o gamă largă de probleme. Simțea că există o prăpastie între a fi sincer și comportamentul ei. Avea un copil din prima căsătorie; nu aveau o relație prea profundă și foarte rar locuiau împreună.
A povestit despre cea de-a doua căsătorie, în care după ce ea a făcut câteva avorturi, soțul ei a dorit un copil, dar ea nu a fost prea dornică. Spunea că este foarte fericită cu cel de-al doilea soț, dar uneori îi ascundea faptul că participa la seminarii. Spunea că nu este puternică din punct de vedere fizic și voia să schimbe acest lucru.
I-am spus că o problemă duce la alta și niciuna nu pare să fie permanentă, profundă, să te poți concentra asupra ei. De fapt, mi-a spus că și ceilalți terapeuți au întâmpinat dificultăți în identificarea problemei sale.
Am întrebat-o ce dorea de la mine și mi-a răspuns: „să fiu salvată". I-am spus că o parte din mine ar fi încântată să o salveze, dar că până acum nu prea pare să dea roade, iar cealaltă parte ar vrea să o facă puternică, dat nici asta nu pare să funcționeze.
La începutul ședinței i-am observat pantalonii - un desen multicolor și complex. Mi-au mai atras atenția de câteva ori pe parcurs. Am observat de asemenea gura ei care avea multă expresivitate, uneori își mușca buza sau își dezvelea dinții într-un fel anume.
I-am spus despre ambele observații. Nu își dăduse seama de expresiile gurii, iar pantaloni nu i-au trezit interesul.
După mai multe discuții, m-am întors la pantalonii ei și am sugerat să căutăm o cale prin care să ne ajute să identificăm problema cu care ar trebui să lucrăm.
Am întrebat-o ce anume îi plăcea la ei. Mi-a arătat o mică zonă din jurul gleznei și a indicat trei culori diferite, pe care le-a descris ca fiind tonuri calde și tonuri reci.
I-am cerut „să fie" fiecare culoare în parte și să se descrie. A vorbit despre un sine cald, însorit, entuziasmat și strălucitor, apoi despre un sine rece, reflexiv, căruia îi plăcea să fie singur și despre un sine înghețat, calculat, rațional.
I-am spus părerile mele despre fiecare. Când am ajuns la ultima, a reacționat imediat, spunând că această parte nu e bună și s-a învinovățit.
A reieșit că erau multe lucruri impuse care făceau ca acea parte să fie greșită. Am întrebat-o de unde le are - de la mama sa. Am folosit o pernă în rolul mamei, iar ea a vorbit cu ea, stabilind o conexiune, dar și limitele sale în ce privește lista de lucruri impuse.
Apoi, era și mama ei vitregă, care era „perfectă" în anumite aspecte, dar care avea și mai multe lucruri de impus. I-am spus să îi dea pernei rolul de mamă vitregă și, din nou, a stabilit o conexiune, dar și limitele sale.
Am revenit de fiecare dată la partea înghețată/ calculată a sa, încercând să o validez. De câte ori voia să renunțe, o întrebam dacă vrea să lase acei „trebuie" să o conducă, iar ea răspundea că nu.
În cele din urmă a reușit să mă asculte, când i-am povestit despre eul meu calculat. I-am spus că dacă aș fi la muncă sau dacă m-aș simți ancorat, m-aș simți confortabil cu acea parte a ei. Aș fi de asemena ok și dacă aș fi în modul înghețat/ calculat. Dar dacă m-aș simți vulnerabil sau aș simți nevoia de afecțiune, această latură a ei m-ar putea răni.
M-a ascultat fără să mă contrazică și să primească confirmarea mea. Mi-a spus: „dar acesta este un lucru pe care doresc să îl schimb, fiindcă ar putea răni oamenii." I-am răspuns: „mă interesează mai mult să accepți că face parte din tine și atunci când te afli în acel loc - este ceea ce mă face să mă simt în siguranță cu tine".
A înțeles că nu era vorba să scape de acea latură a ei sau să o schimbe, ci pur și simplu să îi accepte existența.
În această ședință a fost greu să aflăm de unde să începem. De câte ori începea cu un lucru clar, se schimba. Acest lucru însuși necesita atenția - mutarea atenției sale. Am ales să nu mă concentrez pe acest lucru, deoarece nu era o relație suficient de puternică între noi. M-am jucat puțin cu posibilitatea „salvatorului", dar am decis să nu continuu cu acest rol, deoarece nu a durat prea mult.
Decât să ne jucăm de-a șoarecele și pisica în încercarea de a găsi o temă clară, m-am întors la lucrul reprezentativ pentru mine - pantalonii. Faptul că nu le găsea o semnificație însemna că puteam scoate la iveală ceva din ei, în ciuda rezistenței sale de a veni cu reprezentări. Imediat a numit în mod clar trei părți importante ale sale.
Le-am explorat în relația noastră - răspunzându-i pentru fiecare în parte.
A ieșit la suprafață rezistența ei la cea de-a treia parte, iar acest lucru a indicat în mod clar ce trebuia făcut: rezolvarea acelor „trebuie" și a sursei lor.
După ce am făcut asta, a putut să aducă acea parte a ei în relația cu mine și cu sine.
Rezultatul a fost unul pe care îl căutăm în procesul Gestalt: integrarea.

Case #27 - Corectitudine morală

John avea o mică firmă. Era îngrijorat de faptul că era un om integru. Pe piață, locul în care „orice este permis", el avea principii puternice de care nu se dezicea. La fel proceda și cu familia - își lua îndatoririle în serios, respectându-și părinții și urmând tradițiile.
Cu toate acestea, se simțea presat și împovărat și se întreba dacă această corectitudine morală a sa era cu adevărat un lucru bun sau dacă afacerea sa va da greș în cele din urmă, deoarece el nu dorește să pună în practică trucurile necinstite folosite de competitorii săi (precum spionajul industrial).
Mai întâi am încercat să recunosc punctele forte din acest mod de comportare, dar nu l-a convins prea mult. Era îngrijorat de faptul că în lumea reală acest lucru nu îi va fi de folos, dar în același timp voia să respecte acest cadru moral strict.
I-am spus să identifice două polarități - un personaj din istorie care să reprezinte omul integru și apoi pe cineva care să reprezinte omul cu un caracter de tipul „orice este permis".
A ales doi oameni, iar eu i-am spus să joace rolul fiecăruia în parte și să stabilească un dialog între cei doi. I s-a părut extrem de dificil și a tot încercat să iasă din rol. A întrebat: „nu pot să îi unesc pur și simplu pe cei doi?", dar integrarea nu se face atât de ușor.
În rolul omului integru spunea că urma o vechie tradiție, fiind chinez, iar celălat rol compromitea aceste valori.
Era clar - gradul de importanță pentru el în respectarea tradiției, o profundă etică a culturii chineze.
I-am sugerat să iasă din cele două roluri, să se așeze înapoi pe locul său și să vorbească cu fiecare în parte. A recunoscut tradiția, dar și faptul că ar putea învăța ceva folositor din partea cealaltă.
Acest lucru a fost un pas major pentru el.
I-am sugerat că este în postura Împăratului care are doi consilieri, în loc de unul singur și că la final decizia îi aparține.
S-a simțit mult mai bine când a auzit acest lucru și a putut recunoaște valoarea „noului" sfătuitor.
A specificat faptul că o parte se regăsea și în viața personală, unde lua lucrurile prea în serios, astfel încât parcă nu lua niciodată o pauză.
Am identificat alți doi sfătuitori, unul care să îi amintească de responsabilitățile sale, iar celălalt care să fie mai nepoliticos, mai iresponsabil și doritor de distracții.
Din nou s-a simțit ușurat cu cei doi consilieri și cu faptul că el era cel care lua decizia finală. I-am cerut să identifice o persoană reală în rolul celui care se distra, iar el l-a numit pe vărul său. Mai înainte îl vedea pe vărul său într-o lumină negativă, dar acum îl aprecia și se gândea să petreacă puțin timp cu el.
Am folosit orientarea Gestalt către polarități, lucru care acceptă că fiecărei calități îi corespunde și o latură opusă. Identificarea cu una din părți produce ruptura. Procesul Gestalt este îndreptat către integrare, ce trebuie să se producă printr-un proces actual, care te menține în contact cu cele două părți, mai degrabă decât prin simpla înțelegere intelectuală.
Nu i-a plăcut prea mult forma obișnuită a experimentului (dialogul direct), motiv pentru care trebuie să fim întotdeauna dispuși să fim flexibili și să modificăm un experiment pe loc, în conformitate cu dorința și feedback-ul clientului.