Case #56 - Fetița are nevoie de atenție

Wendy spunea că își dorea un partener. Era divorțată și conducea o afacere. Povestea cât este de nerăbdătoare cu angajații ei și că era o profesionistă și nu își arăta niciodată vulnerabilitatea. A comparat acest lucru cu răbdarea pe care o vedea la mine.
Am vorbit cu ea despre problemele puterii - abilitatea de a fi autoritar și direct, plăcerea de a deține controlul, de a face pe șeful.
Părea foarte sfioasă în timp ce vorbeam, se juca cu mâinile și îmi aducea aminte de o fetiță. Am întrebat-o cât de tânără se simte și mi-a spus 10 ani și am întrebat-o ce s-a întâmplat la acea vreme.
Am întrebat-o despre răbdarea din familia ei. Tatăl său o pleznea la 10 ani pentru că notele de la școală scăzuseră. De fapt, îl bătea în mod regulat pe fratele ei mai mic. În public însă, era un om răbdător care avea timp pentru oameni,
I-am indicat faptul că răbdarea pe care a văzut-o la mine ca terapeut o poate îngrijora, deoarece întrebarea era: voi exploda și eu ca tatăl său?
A fost de acord. A spus că problema ei era că nu avea foarte multă încredere în bărbați. Primul său soț nu avea răbdare cu ea și era interesat doar de ce putea face ea pentru el. Mi-a spus că vrea doar să își găsească un alt partener.
A spus că motivul pentru care notele ei au scăzut a fost că mergea la o școală cu internat unde era bruscată foarte tare și cu multă răutate. Părinți ei habar nu aveau, dar nici nu manifestau interes. S-a simțit foarte singură.
Am stat lângă ea și i-am vorbit, recunoscându-i sensibilitatea, vulnerabilitatea și nevoia de a fi văzută drept ceea ce era și nu doar ca o parte din agenda cuiva. Avea nevoie de cineva interesat de luptele ei, nu doar de notele pe care le lua.
A început să plângă, înmuindu-se și mai tare. I-am declarat interesul meu pentru ea, fără pretenția că ar trebui să fie altcineva. Murea după o astfel de atenție și am stat așa o vreme, timp în care am încurajat-o să absoarbă această experiență.
I-am spus că această latură a ei avea nevoie de grijă, de atenție și să crească în mod natural, înainte de a avea un nucleu puternic cu care să intre într-o relație.
In Gestalt nu ascultăm doar clientul povestindu-și problema - ceea ce este important de asemenea este să fiu conștient ca terapeut - lucru de care poate că ei nu-și dau seama deloc. Aducem toate acestea în conștientizarea prezentă și explorăm contextul - uneori reprezentat de familie, dar nu întotdeauna. Apoi informația din trecut este adusă în prezent și în relația terapeutică.
Făcând acest lucru creem un program terapeutic clar, un proces pe care îl putem urma pentru a lucra cu tema prezentată inițial de pacient - dorința unui nou partener.

Case #55 - Vidul creativ

Betina se temea de moartea soțul ei - fuseseră câteva morți timpurii în familia ei, iar o ghicitoare îi spusese că el ar putea muri, iar el stătea treaz până târziu în fiecare noapte.
În timp ce vorbeam, devenea clar faptul că el o neglija stând treaz până târziu în fiecare noapte, bând și jucând jocuri de noroc cu prietenii săi; când venea acasă era zgomotos și nepăsător și o trezea. Petrecea foarte puțin timp cu familia și pierduse banii familiei la pariuri.
Acest lucru dura aproape de la începutul căsătoriei lor, de zeci de ani. În ce privește sistemul familial care conține un element abuziv și care persistă de ceva vreme, există un aspect concret al dinamicii, care de regulă este legat de context în Gestalt.
Ajunsese într-un punct în care era foarte furioasă, dar de-abia își vorbeau.
I-am indicat faptul că o dată cu durerea provocată de moartea lui, probabil ar simți și ușurare. A fost de acord. În Gestalt suntem interesați de ambele capete ale polarității.
Am întrebat-o ce ar aștepta de la mine - a spus că să o îndrum ce să facă.
A spus de asemenea că și tatăl ei era cam la fel, pierdea nopțile la jocuri de noroc. Acesta este un indiciu al contextului.
Era clar că aceasta era o situație serioasă, persistentă și foarte epuizantă.
Soțul ei se confesase cumnatei ei, care a criticat-o apoi pe Betina.
În timp ce povestea aceste lucruri se ciupea, așa că am invitat-o să o „ciupească" pe cumnata ei și am așezat o pernă în fața sa. A fost foarte ezitantă și s-a ciupit mai tare. Am fost puțin agresiv - am insistat să încerce perna - indicând faptul că aceasta este „doar o pernă" și că nu vor exista repercursiuni. A fost dificil pentru ea, dar a reușit, cufundându-și degetele în pernă. Este ceea ce în Gestalt numim „retroflecție" - să îți faci ție ceea ce ai vrea să le faci altora.
I-am spus să vorbească. A povestit însă că și ceilalți frați ai săi își băgau nasul și o criticau.
Am oprit acest proces. Întregul proces scotea la iveală o slăbiciune ascunsă, o lipsă de sprijin și un model între generații ce avea calitatea unei relații abuzive.Această situație nu avea să se rezolve prin simplele mele indicații „nu fă asta". Suportul necesar pentru a ieși din această problemă părea să fie imens și nu era realist să încerci să rezolvi asta într-o singură ședință - este important să ne recunoaștem limitele ca terapeuți și să nu încercăm ceva care să dea speranțe false.
Am sporit conștientizarea ei prin îndreptarea spre cealaltă direcție. Am întrebat-o dacă crede că toți bărbații sunt egoiști, dar mi-a spus că nu crede asta. I-am spus că eu cred că bărbații sunt puțin egoiști. A răspuns - „eu am permis asta". În acest mod, a făcut un pas în față și și-a asumat răspunderea, fără să fiu nevoit să o „confrunt„.
Am privit-o și i-am spus că observ cât este de nefericită. A fost un moment de întâlnire. Nu voiam să încerc să o salvez din acel loc sau să repar ceva - oricât de mult, desigur, aș fi dorit o altă viață pentru ea.
Am stat acolo cu ea. I-am spus ceea ce am văzut - o situație similară cu experiența mamei sale, o situație care dura de zeci de ani, care părea să se înrăutățească din ce în ce mai tare și în care părea că se blocase, în ciuda cunoștințelor sale psihologice.
Sublinierea naturii depresive a situației era o modalitate de a nu o bagateliza. Nu am comentat, judecat sau sprijinit, doar am confirmat. Astfel, o puteam vedea, am stat alături de ea, privind realitatea așa cum era.
În Gestalt se numește „ședere cu vidul creativ". Nu pare creativ, dar stând alături, fără să cazi înăuntru sau să fugi de el, poate ieși la iveală altceva.
A spus, „ei bine, am încetat să ne mai vorbim, iar asta este o ușurare". Am înțeles și i-am indicat faptul că mariajul era de altfel terminat. Așadar, ce urma?
Am întrebat-o în ce procent crede că mai este vreo șansă de schimbare. Mă așteptam la ceva foarte scăzut. Dacă ar fi spus zero, aș fi lucrat cu ea să iasă din impas.
M-a surprins în schimb spunând 15%, ceea ce indica o șansă ca lucrurile să se schimbe.
Am întrebat-o ce ar presupune asta - aici era indiciul unei posibile acțiuni.
A spus că ar putea găsi modalități să fie fericită. Acesta era un lucru bun - era o soluție subiectivă cu care să începem.
Când am cerut și altceva, a spus că s-ar putea concentra asupra copiilor, dar i-am spus că este ceea ce face în prezent pentru a face față căsniciei.
A identificat alte căi prin care putea deveni mai fericită. Voiam însă mai mult de la ea - niște acțiuni obiective pe care le putea face pentru a schimba relația.
A spus că el se plânge de faptul că nu îi mai pregătește micul dejun. Era clar că el își dorea încă atenție și că aceasta îi lipsea.
Am întrebat-o ce ar putea să îi ceară în schimb, dacă ea pregătea micul dejun. A răspuns că ar vrea să petreacă mai mult timp cu familia. Părea un bun început - nu era prea profund, dar era un semnal către ceva diferit. I-am spus să cuantifice cât timp ar fi vrut și cât de des. I-am sugerat că ar putea să se ofere să îi pregăteasă micul dejun de același număr de ori.
I-am spus că, dacă dorește să contruiască o relație din cenușă, ar putea dura câțiva ani, iar ea va avea nevoie de foarte mult sprijin de-a lungul procesului.
În Gestalt suntem mulțumiți cu câte o piesă mică - integrată pe rând.
În acest caz, ceva a ieșit la iveală din vid și a fost vorba mai degrabă de faptele ei, decât de rezultatul invitației mele de a-mi spune ce ar face. „Indicația" mea a fost să îi direcționez atenția spre ceea ce „era" și apoi să o ajut să se ancoreze în acea figură emergentă a lucrurilor pentru care avea energie.

Case #54 - Întrunirea dintre Dumnezeu și rău

Angelica era medic, deși își schimbase profesia de multe ori în ultimul timp. Avea un copil și și-l dorea și pe al doilea, dar îi era foarte frică de asta. După ce am stabilit o legătură, mi-a spus că era îngrijorată de felul în care o vedeam eu. I-am spus ceea ce observasem de fapt, pentru a crea un fundament relațional... incluzând o brățară frumoasă pe care o purta, primită în dar de la soțul ei.
Fusese medic ginecolog și, ca parte a slujbei sale, se ocupase de avorturi. La acea vreme nu simțise nimic, era pur și simplu munca ei. Dar nu simțea nici bucurie atunci când asista la nașteri - ceea ce făcea parte tot din munca ei.
Câțiva ani mai târziu a început terapia și a intrat în contact cu sentimentele sale. Acest lucru a inclus și durerea de a fi făcut acele avorturi. Nu avea de-a face cu vreo ideologie sau credință - era legat de impactul emoțional a peste 10 ani de avorturi.
Recent pierduse o sarcină și a văzut-o ca pe o pedeapsă. A spus că are o migrenă, dar că își simte restul corpului amorțit. Pentru ea era ceva foarte profund când vorbea despre asta, plângea. I-am sugerat o pauză. Atunci când sunt prea multe sentimente pentru ca persoana să le încorporeze, se blochează. Să plonjezi în terapie nu este mereu un lucru bun. Pauza ne-a permis să ne retragem, iar eu am stabilit un contact relațional, spunându-i cum o vedeam - simțeam o mare compasiune pentru ea și nu aveam niciun gând negativ. S-a liniștit puțin.
Am întrebat-o ce simte în pântecele său. A spus - negru. Din nou intensitatea era prea mare pentru ea. Se retrăgea în sine. I-am cerut să mențină contactul vizual - altfel rămâne un sistem închis. I-am spus că brățara ei mă face să cred că sunt și alte culori acolo - brățara avea niște mărgele negre, dar și niște cristale și o formă roz, foarte frumoasă. I-am spus că rozul este o culoare asemănătoare cu cea a uterului ei - ca doctor știa că este adevărat. Procedând astfel, am introdus-o în ceva mai solid decât proiecția ei „neagră" și am dirijat-o spre sentimentul de viață, de sânge.
În timp ce vorbeam își ținea pumnii încleștați, iar eu i-am indicat acest lucru - aducem conșitentizarea asupra punctelor cheie de exprimare a energiei, ajutând la ieșirea lor la suprafață.
Mi-a spus că simte furie. Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori de-a lungul conversației noastre. În Gestalt o numim „figură emergentă", ceva paralel cu problema prezentată. Poate fi ceva asupra căruia se concentrează sau poate fi ceva exagerat.
Mi-a spus că se simte ca și cum ar fi într-un loc întunecos din care vrea să scape.
Furia este așadar un indicator al dinamicii energiei de care avea nevoie pentru a face o schimbare. Să sugerezi ceva precum lovirea unei perne nu este neapărat ceea ce are nevoie un client.
Am întrebat-o pe cine este furioasă - pe sine mi-a răspuns.
Am întrebat-o ce și-ar spune sieși. Mi-a spus că se simțea ca un diavol și a continuat să spună despre sine ce persoană rea este și cum nu merita să mai aibă copii.
Am întrebat-o dacă are vreo credință sprituală, dar mi-a spus că nu.
I-am arătat că dacă crede în diavol, trebuie să fie și un dumnezeu pe undeva. Căutam un fel de izbăvire în acel loc diabolic. Am indicat natura polarităților - parte a orientării Gestalt către holism.
A fost de acord, așa că i-am  cerut să aleagă două obiecte care să reprezinte binele și răul.
A ținut puțin simbolul răului, apoi l-a pus în spatele celui al lui Dumnezeu. A spus că acesta doarme, iar ea vra să îl trezească. Îl tot trântea de podea, iar el se tot rostogolea. Voia să stea singur, așa că am intervenit ca „forță a binelui" și l-am așezat în picioare.
I-am spus să fie receptivă la figura binelui. Deodată s-a simțit obosită. I-am sugerat să doarmă puțin. Pe când stătea sprijinită de mine, i-am sugerat că atunci când se va trezi, va putea simți forța vieții mișcându-se în pântecele ei.
S-a odihnit câteva minute, apoi a deschis ochii. A reușit într-adevăr să primească binecuvântarea vieții de la simbolul binelui. A simțit căldură în corp și o forță benefică în uter. A așezat apoi „răul" în spatele „binelui"... un simbol perfect al integrării. A confirmat faptul că în forța răului este un fel de putere pe care ar putea să o folosească.
În Gestalt vrem mereu să încorporăm lucrurile abstracte, iar în acest caz a fost vorba de polaritate. Avea nevoie de sprijinul adecvat, iar apoi a reușit să își atingă scopul - integrarea.