|
 Annabelle era nefericită, foarte tristă. A adus o păpușă micuță, cu brațe rigide din lemn.
„Aceasta sunt eu", a spus. „Brațele mele sunt rigide ca ale unui zombi. Inima mea este tristă."
A povestit că părinții ei se certau îngrozitor în timpul copilăriei sale, lucru ce i-a provocat o teamă și o răceală. Ca și adult se simțea foarte rigidă și voia să găsească mai multă moliciune. Păpușa arăta însă cât de înțepenită se simțea.
Am ascultat-o cu atenție și mi-am deschis inima - era într-adevăr foarte tristă.
În același timp, mi-a trecut prin minte un gând jucăuș, ce părea aproape ireverențios - acela de zombi care se plimbă, acel gen de imagine stupidă, dar amuzantă pe care ai putea să o ai despre zombi.
I-am împărtășit atât legătura profundă și grija mea pentru ea, cât și gândul meu nebunesc și jucăuș despre zombi. Nu am intenționat să fiu nerespectuos, dar am vrut să introduc și această latură a mea.
A fost deschisă să asculte. I-am sugerat că ne-am putea juca cu acest gând.
Ne-am ridicat și, unul lângă celălalt, am început să ne plimbăm ca niște zombi - mergeam către oamenii din grup. Cei mai mulți rădeau, savurând nebunia aceasta amuzantă. Foarte puțini oameni s-au speriat cu adevărat, așa că ne-am îndreptat spre ei. Majoritatea credeau că este o experiență stupidă -amuzantă.
Annabelle s-a așezat, iar eu m-am așezat cu fața către ea, fiind atent la cum arată.
Acest experiment o înmuiase, o deschisese mai mult. S-a așezat cu păpușica lângă ea, îi atingea brațele mici și descria cât de rigide erau, dar spunea că dacă i le va masa s-ar putea să devină mai flexibile.
Am luat acest lucru drept un indiciu, așa că am început să îi masez ușor brațele cu mâinile mele. S-a agățat de brațele mele cu mâinile sale, ca un copil care caută siguranța. Am privit-o, încercând să determin ce simțea și am observat cum se înmuia. Am contiunat să îi masez brațele și i-am vorbit despre flexibilitate. Simțeam intensitatea energiei în mâinile ei. Atunci când a spus că brațele i-au devenit mai flexibile, mi-am așezat mâinile în poală, cu palmele în sus și am lăsat-o să îmi atingă mâinile cu mâinile ei, cu mișcări încete, inainte și înapoi. Am observat cît de multă energie se afla în mâinile ei. Era într-o legătură profundă cu inima și sentimentele ei și a rămas prezentă alături de mine pe întreg procesul.
Mi-a spus că fiecare mână a mea reprezenta căte un părinte, individual, dar că amândoi erau prezenți. A atins fiecare mănă cu afecțiune, dar și cu tristețe. Apoi a luat păpușica și a atins cu fața ei fiecare deget al meu. A luat apoi brațele păpușii și le-a pus unul pe o mână a mea și unul pe cealaltă mână.
Mi-a spus că deși părinții ei sunt divorțați, ea este legată de amândoi.
Momentul a fost unul profund, tristețea ei s-a schimbat de la blocaj și suferință la deschidere și fluiditate. Brațele i s-au relaxat și fiecare parte a corpului respira, conștient și conectat.
Pentru ea a fost o experiență profundă, la fel ca pentru mine, iar după aceea a simțit o pace intensă și o împlinire profundă.
 Song-li a avut probleme serioase de sănătate în ultimul an. Deși suferise mai multe operații, acestea nu au ajutat-o prea mult, căci, după o ușoară îmbunătățire, lucrurile se înrăutățeau din nou. Astfel, următoarea explicație viabilă devenise cea psihologică. Fusese deja la câteva ședințe terapeutice, de aceea, teama mea era să nu le repet, așa că am întrebat-o direct ce făcuse până atunci. Nu este bine să ai prea multe abordări diferite la aceeași problemă, lucru ce necesită o judecată profesională foarte atentă.
Dacă mergi la un doctor, o a doua opinie ar putea fi utilă, dar 4-5 opinii diferite sunt cu siguranță derutante. Lucrul cu o problemă la un terapeut poate produce profunzime, dar să tot treci de la unul la altul poate fi contra productiv. De aceea nu am vrut să mă adâncesc în mod automat în acea problemă.
Am întrebat-o despre trecutul ei - ce s-a întâmplat în urmă cu un an, când a început să aibă probleme de sănătate. Mi-a povestit că doar ce cumpărase niște „bancnote" care în China se ardeau în general în scop comemorativ. Tatăl ei murise în urmă cu 5 ani și de aceea cumpărase hârtiile.
Pe când le cumpăra, o „vrăjitoare" (așa s-a exprimat) a avertizat-o să nu cumpere prea multe, altfel se va îmbolnăvi. A încercat să returneze imediat achiziția, dar magazinul nu a acceptat.
Curând după aceea s-a îmbolnăvit.
Am întrebat-o ce relație avea cu tatăl ei. Fusese una apropiată, tonică, se gândea zilnic la el și deseori îl asocia cu elemente din viața ei, cum ar fi fiul ei.
E important să afli circumstanțele din viața cuiva, mai mult decât să te îndrepți direct către problema emoțională. Contextul oferă informații esențiale ce pot ghida traiectoria terapiei.
Am rugat-o să îmi spună mai multe despre frecvența gândurilor sale - după 5 ani, mi se păreau destul de concentrate și indicau un fel de treabă neterminată.
Nu mi-a putut spune despre ce este vorba sau cum se simte când se gândește la tatăl său, cu toate astea, păreau să fie gânduri pozitive.
La următoarele ședințe s-ar putea să pătrund mai adânc în conștientizarea ei, dar, dată fiind lipsa clară a unei căi de acces, nu am vrut să examinez acest lucru, ci să mă concentrez pe ceea ce arăta. Este una din modalitățile Gestalt prin care nu forțăm „rezistența".
Am stat o vreme, încercând să înglobez ceea ce a spus deja.
Voiam să folosesc structurile de care dispunea în acel moment - banii, vrăjitoarea și obsesia ei de a se gândi la tatăl său.
I-am propus o temă pentru acasă - un experiment Gestalt extins.
I-am sugerat să cumpere o sigură bancnotă. Am întrebat și am aflat că are o fotografie cu tatăl său în calculator. Așa că i-am spus ca în fiecare zi la aceeași oră să taie cu foarfecele o bucățică din acea bancnotă, să o pună într-un arzător, să deschidă poza tatălui din calculator, să îi ceară acestuia să îi binecuvânteze viața și apoi să închidă fotografia.
Acesta este cunoscut în terapie ca „prescrierea simptomului" și este dublat în Gestalt de „teoria paradoxală a schimbării", fiind mai conștientă de prezent.
Voia mai mult - o extensie clară a căutării ei neistovite a unei terapii în plus pentru această problemă, precum și un izomorf a avertizării făcute de vrăjitoare - de exemplu: nu fii lacomă să iei prea multe lucruri valoroase - reprezentate de bani!
Cu toate acestea, am observat neliniștea ei și am luat-o în considerare ca subiect de lucru la o ședință următoare.
Era în concediu medical, așa că am întrebat-o cum și-a petrecut ziua. A stat acasă și practic a avut 8 ore în care a gătit, s-a odihnit și a ieșit la plimbare.
Am întrebat-o dacă există vreo cauză socială de importanță pentru ea, dar mi-a spus că nu.
I-am sugerat să găsească un proiect de serviciu social pe care i-ar plăcea să îl pornească și pe care să îl desfășoare în amintirea tatălui său.
Acest lucru schimbă simbolismul, ca o rampă de lansare către viață și implicare, în schimbul acceptării bolii, morții și a lipsei de implicare. Îi oferea de asemenea ceva pozitiv la care să se concentreze pe timpul zilei - ceva care să îi redea sens vieții.
 Acest cuplu făcea eforturi de ceva vreme.
Primul lucru pe care mi l-a spus Rhonda în ședință a fost: „părinții mei au divorțat, iar eu mi-am promis că nu voi face asta niciodată familiei mele". Era extrem de epuizată. Brian a înconjurat-o cu brațul, dar ea l-a respins.
I-am spus să se așeze în fața ei, pentru a se putea vedea.
Cel de-al doilea lucru pe care l-a spus ea a fost: „Gata, nu mai pot continua. Această relație s-a sfârșit pentru mine."
Brian a fost șocat. I-a spus că a auzit-o de multe ori spunând acest lucru și că el s-a străduit din răsputeri să se schimbe în ultimele luni. A început să explice acest lucru, dar l-am oprit. Din punct de vedere Gestalt, explicațiile reprezintă un mod de a evita realitatea.
I-am spus să îi spună pur și simplu ceea ce simte. A avut nevoie de mult sprijin până când a reușit să-i spună că se simte speriat și abandonat. Apoi a început să plângă.
Ea a rămas tăcută o vreme. Când i-am dat un imbold, a spus că se simte goală; din cauza emoției puternice părăsise starea de conștientizare. În Gestalt, nu forțăm persoanele care se află în acest punct.
Așa că am lucrat mai mult cu el, explicându-i că ea nu este disponibilă și că nu are niciun sens să o forțăm; am rămas alături de el și de sentimentele sale și l-am ajutat să se regăsească în acel moment. Am confirmat ceea ce simțea, ce îngrozitor era pentru el să fie în această postură și cât de greu era pentru el faptul că ea „trăsese obloanele" și nu era de loc alături de el în acest moment de neputință și suferință.
Apoi, Rhonda l-a privit cu lacrimi în ochi. A spus - acest lucru s-a întâmplat cu mama ta și cu fosta ta soție, eu nu am vrut niciodată să îți fac una ca asta.
A izbucnit în lacrimi și s-a retras în sine. L-am încurajat să rămână prezent și să observe că, acum, ea are lacrimi în ochi, a devenit disponibilă, și să accepte legătura stabilită în acel moment. A fost extrem de greu pentru el.
I-a spus că se simte vinovat, că simte că a dat greș și că vrea să mai încerce. L-am oprit, însă, pentru că din partea ei nu exista un spațiu emoțional pentru o discuție despre viitor.
Am întrebat-o apoi pe ea dacă poate accepta ceea ce a spus el. A privit în gol - așa că i-am sugerat să îi spună că nu este pregătită să accepte acest lucru - aceasta era o adevărată afirmație emoțională din partea ei.
Lui i-a fost foarte greu să audă asta. L-am sprijinit să îi arate și ei acest lucru. Ea i-a spus că îi observă furia, resentimentele și tristețea din priviri. I-am spus să numească lucrul de care era legat fiecare din cele trei sentimente pentru el.
Ea a ascultat, dar apoi a spus: „Nu vreau să mai continuu și mă simt îngrozitor, pentru că știu cât de greu îți este."
Brian s-a așezat, s-a retras în sine și am observat că nu mai era prezent. I-am sugerat să îi spună și ei că nu mai poate asculta acest lucru acum, dar abia a reușit să facă acest lucru.
Astfel că i-am spus Rhondei să vorbească cu mine. Aceasta este o tehnică în terapia de cuplu - să sprijini o persoană dacă partenerul nu este prezent, pentru a înlătura tensiunea, iar cealaltă persoană poate fi un simplu martor.
Rhonda a spus că vrea să îi ofere cât de mult timp pentru ca el să accepte această situație, iar eu i-am spus că probabil că nu o va accepta niciodată. El o iubea și nu era dispus să renunțe. Pentru ea a fost un șoc.
Așa că am scos la lumină mai multe sentimente și afirmații personale din partea ei.
Apoi, Brian a devenit prezent, iar ea i-a spus că se simte vinovată și că îi pare foarte rău. Au început amândoi să plângă. El a vrut să se apropie, dar ea a refuzat și l-a rugat să păstreze distanța.
Am întrebat-o de ce, iar ea a spus că nu îl mai iubește. M-am îndoit de această afirmație - este bazată pe o idee eronată despre iubire ca sentiment pur. I-am cerut în schimb să o transforme într-o afirmație personală. A spus: „Mi-am închis sentimentele."
Nu era însă momentul să lucrăm cu asta - simpla acceptare era un pas spre posibiliatea viitoarelor alegeri.
Așa că i-am cerut lui să confirme faptul că a auzit-o și să spună ceea ce simte. A reușit să o facă și au plâns amândoi.
Ceva s-a schimbat totuși. În mijlocul imposibilului - și cine știe ce ne rezervă viitorul - au reușit să stabilească un contact profund și sincer. Ajunseseră amândoi într-un punct copleșitor, dar cu ajutorul meu acordat celui care a rămas prezent la momentul respectiv, au reușit să depășească momentul și să fie împreună în acel moment de pierdere și disperare.
Finalul a fost necunoscut. În Gestalt, însă, ne concentrăm pe stabilirea unui contact sincer și profund; el devine temelia unei relații adevărate - și era lucrul care le lipsea în acel moment.
 Felicity spunea că are coșmaruri. În Gestalt nu aplicăm interpretări dinainte stabilite pentru vise, dar coșmarurile au deseori legătură cu agresiunea; toate aspectele unui vis au de-a face cu cel care visează, așadar coșmarurile au de-a face cu agresiunea acestora.
Visul lui Felicity, care se repeta sub diferite forme, era cam așa:
Se afla într-un subsol și creștea viermi. Erau sute de mii de viermi.
Apoi, în următoarea secvență, arunca viermii - întreg corpul îi era acoperit cu viermi. Reușea să îi arunce pe toți, cu excepția unuia.
Analizând visul, puteai găsi o mulțime de interpretări. La cel mai fundamental nivel, subsolul este reprezentat de ceea ce se află dedesubt, iar viermii se referă în mod evident la ceva destul de putred din interiorul persoanei respective.
DAR, în Gestalt nu mergem atât de departe.
Rămânem la ceea ce este, la experiența persoanei și la sensul propriu care se formează în urma experienței.
I-am spus lui Felicity să vorbească din fiecare perspectivă. În rolul viermelui, a spus că este gras, leneș și lipsit de putere.
Viermele care rămăsese singur înăuntrul ei spunea că vrea și el să iasă.
Următorul lucru care trebuia făcut era să îl eliberăm. M-am alăturat ei și ne-am jucat de-a viermii, plimbându-ne prin cameră.
Am spus că de fapt cu toții avem niște gărgăuni în interior - doar că nu vrem să îl dezvăluim celorlalți.
I-am spus despre ai mei - lucrurile imorale / urâte în anumite circumstanțe - și i-am dat câteva exemple.
Atunci când expui un material dificil, este important ca terapeutul să arațe drumul.
Inițial a ezitat să identifice ceva asemănător în ea. Am observat expresia de pe chipul ei - un soi de pudoare de fată nevinovată. I-am spus și ei ceea ce am observat.
Am spus, ei bine, nu așa arată cineva care are gărgăuni!
Acest comentariu a confruntat-o cu persoana pe care o proiecta și a adus dorința ei de a fi mai sinceră.
A numit câteva aspecte ale sale care erau urâte și am admis cât îi era de greu. Apoi a afișat aceeași față. De data aceasta i-am inidicat imediat neconcordanța, de parcă încerca să reducă greutatea lucrurilor pe care tocmai le împărtășise.
Acest lucru i-a trezit pe loc conștiința în ce privește procesul ei de negare. Conștientizarea Gestalt se petrece imediat, și duce la cunoașterea persoanei care ești în momentul prezent.
Am cerut apoi grupului să dezvăluie proprii gărgăuni. Acest lucru a redus rușinea expunerii în cazul lui Felicity și a creat o legătură în grup, prin împărtășirea celor mai adânci secrete ale noastre, amuzându-ne totodată în timpul procesului.
|
|
|
