Martha avea lacrimi în ochi și își mușca buza. Am observat acest lucru, iar ea mi-a spus că încearcă să își stăpânească sentimentele. I-am spus să respire și să fie prezentă... lacrimile au început să curgă însă și mai tare.
Mi-a spus povestea ei lungă și dureroasă, însoțită de multe lacrimi. Tatăl ei lucra în alt oraș. Mama, sora și ea s-au mutat într-un orășel pe durata absenței lui și au fost nevoite să stea cu părinții mamei. Însă bunicul nu îi lăsa deloc în pace. Când copiii făceau prea mult zgomot amenința că îi dă afară din casă și chiar le-a scos valizele afară de câteva ori. Mai înainte de asta, sora ei locuise cu bunicii și, de câte ori venea ea cu mama ei în vizită, bunicii o învinovățeau pe Martha de câte ceva și o învrăjbeau împotriva surorii ei.
În cele din urmă, mama lor s-a mutat din casă. Era însă o femeie frumoasă și bărbații de la magazinul unde lucra veneau de multe ori să o caute acasă. De regulă îi trimitea la plimbare, dar o dată l-a lăsat pe unul să intre și au început să aibă o aventură. Martha era întotdeauna speriată când venea el în casă.
Când aventura a fost descoperită, mama ei a fost blamată public în micuța comunitate în care locuiau. Copiii râdeau de Martha la școală. Apoi tatăl lor s-a întors, bunicii au snopit-o în bătaie pe mama ei... iar traumele au tot continuat.
Era o poveste plină de durere și suferință. Pe parcursul ei mi-a căutat mâna și a strâns-o cu putere. Am stat astfel în timp ce ea se despovăra.
În psihoterapie sunt diferite tipuri de povestiri. Unele sunt moarte și îngropate, iar repetarea lor nu face decât să sporească neputința și poate să câștige simpatia. Aceste emoții trebuie aduse în prezent, înviate prin experimente personificate și inspirate prin emoții.
Dar această poveste era vie și era acolo, cerând să fie spusă de 30 de ani, iar în circumstanțele potrivite a ieșit la iveală, curgând, eliberându-se și integrându-se pe parcurs.
I-am dat drumul la mână și am stat lângă ea.
Martha mi-a spus că au fost și lucruri frumoase pe parcurs. Intimitatea pe care o împărțea cu mama și sora ei, deși mâncau doar pâine și fasole. Fusese si iubitul ei, mai ales primul, care era iubitor și care o ajuta să depășească chinurile de acasă.
Același sprijin a continuat și în cazul soțului ei, de care era apropiată, astfel că au avut o relație plină de afecțiune. Toate erau bune și frumoase, doar că după 20 de ani, după ce copiii lor au crescut, începuse să îi displacă locul ei de muncă, ce fusese adăpostul ei când ieșise pentru prima dată din cadrul familial dureros.
Căuta o nouă direcție, dezvoltare personală și o schimbare de carieră. Dar soțul ei încă o ținea de mână, chiar și acum. Relația lor funcționase pentru că ea avusese nevoie de sprijin, iar el i-l acordase. Acum, însă, avea nevoie de independență, iar el încă o susținea.
Am făcut o paralelă cu ședința noastră. A avut nevoie de mine atunci când a trecut prin traumă, dar la final, i-am dat drumul la mână și am rămas lângă ea, fără să o mai țin de mână.
I-am spus ce fel de afirmație trebuie să facă pentru a-l ajuta pe soțul ei să înțeleagă și să poată accepta faptul că ea avea nevoie de independență și poate chiar să îl ajute pe el să își depășească nesiguranța cu privire la asta. În schimb, acest lucru îi va oferi sprijinul de care avea nevoie acum de la el - să accepte venirile și plecările ei.
Ajungând în acest moment al ședinței, a putut să vadă cum trebuie să procedeze cu maturizarea și schimbarea ei, cum să abordeze schimbarea dinamică din relația ei și poziția din viața ei.
Mi-a spus povestea ei lungă și dureroasă, însoțită de multe lacrimi. Tatăl ei lucra în alt oraș. Mama, sora și ea s-au mutat într-un orășel pe durata absenței lui și au fost nevoite să stea cu părinții mamei. Însă bunicul nu îi lăsa deloc în pace. Când copiii făceau prea mult zgomot amenința că îi dă afară din casă și chiar le-a scos valizele afară de câteva ori. Mai înainte de asta, sora ei locuise cu bunicii și, de câte ori venea ea cu mama ei în vizită, bunicii o învinovățeau pe Martha de câte ceva și o învrăjbeau împotriva surorii ei.
În cele din urmă, mama lor s-a mutat din casă. Era însă o femeie frumoasă și bărbații de la magazinul unde lucra veneau de multe ori să o caute acasă. De regulă îi trimitea la plimbare, dar o dată l-a lăsat pe unul să intre și au început să aibă o aventură. Martha era întotdeauna speriată când venea el în casă.
Când aventura a fost descoperită, mama ei a fost blamată public în micuța comunitate în care locuiau. Copiii râdeau de Martha la școală. Apoi tatăl lor s-a întors, bunicii au snopit-o în bătaie pe mama ei... iar traumele au tot continuat.
Era o poveste plină de durere și suferință. Pe parcursul ei mi-a căutat mâna și a strâns-o cu putere. Am stat astfel în timp ce ea se despovăra.
În psihoterapie sunt diferite tipuri de povestiri. Unele sunt moarte și îngropate, iar repetarea lor nu face decât să sporească neputința și poate să câștige simpatia. Aceste emoții trebuie aduse în prezent, înviate prin experimente personificate și inspirate prin emoții.
Dar această poveste era vie și era acolo, cerând să fie spusă de 30 de ani, iar în circumstanțele potrivite a ieșit la iveală, curgând, eliberându-se și integrându-se pe parcurs.
I-am dat drumul la mână și am stat lângă ea.
Martha mi-a spus că au fost și lucruri frumoase pe parcurs. Intimitatea pe care o împărțea cu mama și sora ei, deși mâncau doar pâine și fasole. Fusese si iubitul ei, mai ales primul, care era iubitor și care o ajuta să depășească chinurile de acasă.
Același sprijin a continuat și în cazul soțului ei, de care era apropiată, astfel că au avut o relație plină de afecțiune. Toate erau bune și frumoase, doar că după 20 de ani, după ce copiii lor au crescut, începuse să îi displacă locul ei de muncă, ce fusese adăpostul ei când ieșise pentru prima dată din cadrul familial dureros.
Căuta o nouă direcție, dezvoltare personală și o schimbare de carieră. Dar soțul ei încă o ținea de mână, chiar și acum. Relația lor funcționase pentru că ea avusese nevoie de sprijin, iar el i-l acordase. Acum, însă, avea nevoie de independență, iar el încă o susținea.
Am făcut o paralelă cu ședința noastră. A avut nevoie de mine atunci când a trecut prin traumă, dar la final, i-am dat drumul la mână și am rămas lângă ea, fără să o mai țin de mână.
I-am spus ce fel de afirmație trebuie să facă pentru a-l ajuta pe soțul ei să înțeleagă și să poată accepta faptul că ea avea nevoie de independență și poate chiar să îl ajute pe el să își depășească nesiguranța cu privire la asta. În schimb, acest lucru îi va oferi sprijinul de care avea nevoie acum de la el - să accepte venirile și plecările ei.
Ajungând în acest moment al ședinței, a putut să vadă cum trebuie să procedeze cu maturizarea și schimbarea ei, cum să abordeze schimbarea dinamică din relația ei și poziția din viața ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu