|
 Annabelle era nefericită, foarte tristă. A adus o păpușă micuță, cu brațe rigide din lemn.
„Aceasta sunt eu", a spus. „Brațele mele sunt rigide ca ale unui zombi. Inima mea este tristă."
A povestit că părinții ei se certau îngrozitor în timpul copilăriei sale, lucru ce i-a provocat o teamă și o răceală. Ca și adult se simțea foarte rigidă și voia să găsească mai multă moliciune. Păpușa arăta însă cât de înțepenită se simțea.
Am ascultat-o cu atenție și mi-am deschis inima - era într-adevăr foarte tristă.
În același timp, mi-a trecut prin minte un gând jucăuș, ce părea aproape ireverențios - acela de zombi care se plimbă, acel gen de imagine stupidă, dar amuzantă pe care ai putea să o ai despre zombi.
I-am împărtășit atât legătura profundă și grija mea pentru ea, cât și gândul meu nebunesc și jucăuș despre zombi. Nu am intenționat să fiu nerespectuos, dar am vrut să introduc și această latură a mea.
A fost deschisă să asculte. I-am sugerat că ne-am putea juca cu acest gând.
Ne-am ridicat și, unul lângă celălalt, am început să ne plimbăm ca niște zombi - mergeam către oamenii din grup. Cei mai mulți rădeau, savurând nebunia aceasta amuzantă. Foarte puțini oameni s-au speriat cu adevărat, așa că ne-am îndreptat spre ei. Majoritatea credeau că este o experiență stupidă -amuzantă.
Annabelle s-a așezat, iar eu m-am așezat cu fața către ea, fiind atent la cum arată.
Acest experiment o înmuiase, o deschisese mai mult. S-a așezat cu păpușica lângă ea, îi atingea brațele mici și descria cât de rigide erau, dar spunea că dacă i le va masa s-ar putea să devină mai flexibile.
Am luat acest lucru drept un indiciu, așa că am început să îi masez ușor brațele cu mâinile mele. S-a agățat de brațele mele cu mâinile sale, ca un copil care caută siguranța. Am privit-o, încercând să determin ce simțea și am observat cum se înmuia. Am contiunat să îi masez brațele și i-am vorbit despre flexibilitate. Simțeam intensitatea energiei în mâinile ei. Atunci când a spus că brațele i-au devenit mai flexibile, mi-am așezat mâinile în poală, cu palmele în sus și am lăsat-o să îmi atingă mâinile cu mâinile ei, cu mișcări încete, inainte și înapoi. Am observat cît de multă energie se afla în mâinile ei. Era într-o legătură profundă cu inima și sentimentele ei și a rămas prezentă alături de mine pe întreg procesul.
Mi-a spus că fiecare mână a mea reprezenta căte un părinte, individual, dar că amândoi erau prezenți. A atins fiecare mănă cu afecțiune, dar și cu tristețe. Apoi a luat păpușica și a atins cu fața ei fiecare deget al meu. A luat apoi brațele păpușii și le-a pus unul pe o mână a mea și unul pe cealaltă mână.
Mi-a spus că deși părinții ei sunt divorțați, ea este legată de amândoi.
Momentul a fost unul profund, tristețea ei s-a schimbat de la blocaj și suferință la deschidere și fluiditate. Brațele i s-au relaxat și fiecare parte a corpului respira, conștient și conectat.
Pentru ea a fost o experiență profundă, la fel ca pentru mine, iar după aceea a simțit o pace intensă și o împlinire profundă.
 Song-li a avut probleme serioase de sănătate în ultimul an. Deși suferise mai multe operații, acestea nu au ajutat-o prea mult, căci, după o ușoară îmbunătățire, lucrurile se înrăutățeau din nou. Astfel, următoarea explicație viabilă devenise cea psihologică. Fusese deja la câteva ședințe terapeutice, de aceea, teama mea era să nu le repet, așa că am întrebat-o direct ce făcuse până atunci. Nu este bine să ai prea multe abordări diferite la aceeași problemă, lucru ce necesită o judecată profesională foarte atentă.
Dacă mergi la un doctor, o a doua opinie ar putea fi utilă, dar 4-5 opinii diferite sunt cu siguranță derutante. Lucrul cu o problemă la un terapeut poate produce profunzime, dar să tot treci de la unul la altul poate fi contra productiv. De aceea nu am vrut să mă adâncesc în mod automat în acea problemă.
Am întrebat-o despre trecutul ei - ce s-a întâmplat în urmă cu un an, când a început să aibă probleme de sănătate. Mi-a povestit că doar ce cumpărase niște „bancnote" care în China se ardeau în general în scop comemorativ. Tatăl ei murise în urmă cu 5 ani și de aceea cumpărase hârtiile.
Pe când le cumpăra, o „vrăjitoare" (așa s-a exprimat) a avertizat-o să nu cumpere prea multe, altfel se va îmbolnăvi. A încercat să returneze imediat achiziția, dar magazinul nu a acceptat.
Curând după aceea s-a îmbolnăvit.
Am întrebat-o ce relație avea cu tatăl ei. Fusese una apropiată, tonică, se gândea zilnic la el și deseori îl asocia cu elemente din viața ei, cum ar fi fiul ei.
E important să afli circumstanțele din viața cuiva, mai mult decât să te îndrepți direct către problema emoțională. Contextul oferă informații esențiale ce pot ghida traiectoria terapiei.
Am rugat-o să îmi spună mai multe despre frecvența gândurilor sale - după 5 ani, mi se păreau destul de concentrate și indicau un fel de treabă neterminată.
Nu mi-a putut spune despre ce este vorba sau cum se simte când se gândește la tatăl său, cu toate astea, păreau să fie gânduri pozitive.
La următoarele ședințe s-ar putea să pătrund mai adânc în conștientizarea ei, dar, dată fiind lipsa clară a unei căi de acces, nu am vrut să examinez acest lucru, ci să mă concentrez pe ceea ce arăta. Este una din modalitățile Gestalt prin care nu forțăm „rezistența".
Am stat o vreme, încercând să înglobez ceea ce a spus deja.
Voiam să folosesc structurile de care dispunea în acel moment - banii, vrăjitoarea și obsesia ei de a se gândi la tatăl său.
I-am propus o temă pentru acasă - un experiment Gestalt extins.
I-am sugerat să cumpere o sigură bancnotă. Am întrebat și am aflat că are o fotografie cu tatăl său în calculator. Așa că i-am spus ca în fiecare zi la aceeași oră să taie cu foarfecele o bucățică din acea bancnotă, să o pună într-un arzător, să deschidă poza tatălui din calculator, să îi ceară acestuia să îi binecuvânteze viața și apoi să închidă fotografia.
Acesta este cunoscut în terapie ca „prescrierea simptomului" și este dublat în Gestalt de „teoria paradoxală a schimbării", fiind mai conștientă de prezent.
Voia mai mult - o extensie clară a căutării ei neistovite a unei terapii în plus pentru această problemă, precum și un izomorf a avertizării făcute de vrăjitoare - de exemplu: nu fii lacomă să iei prea multe lucruri valoroase - reprezentate de bani!
Cu toate acestea, am observat neliniștea ei și am luat-o în considerare ca subiect de lucru la o ședință următoare.
Era în concediu medical, așa că am întrebat-o cum și-a petrecut ziua. A stat acasă și practic a avut 8 ore în care a gătit, s-a odihnit și a ieșit la plimbare.
Am întrebat-o dacă există vreo cauză socială de importanță pentru ea, dar mi-a spus că nu.
I-am sugerat să găsească un proiect de serviciu social pe care i-ar plăcea să îl pornească și pe care să îl desfășoare în amintirea tatălui său.
Acest lucru schimbă simbolismul, ca o rampă de lansare către viață și implicare, în schimbul acceptării bolii, morții și a lipsei de implicare. Îi oferea de asemenea ceva pozitiv la care să se concentreze pe timpul zilei - ceva care să îi redea sens vieții.
 Acest cuplu făcea eforturi de ceva vreme.
Primul lucru pe care mi l-a spus Rhonda în ședință a fost: „părinții mei au divorțat, iar eu mi-am promis că nu voi face asta niciodată familiei mele". Era extrem de epuizată. Brian a înconjurat-o cu brațul, dar ea l-a respins.
I-am spus să se așeze în fața ei, pentru a se putea vedea.
Cel de-al doilea lucru pe care l-a spus ea a fost: „Gata, nu mai pot continua. Această relație s-a sfârșit pentru mine."
Brian a fost șocat. I-a spus că a auzit-o de multe ori spunând acest lucru și că el s-a străduit din răsputeri să se schimbe în ultimele luni. A început să explice acest lucru, dar l-am oprit. Din punct de vedere Gestalt, explicațiile reprezintă un mod de a evita realitatea.
I-am spus să îi spună pur și simplu ceea ce simte. A avut nevoie de mult sprijin până când a reușit să-i spună că se simte speriat și abandonat. Apoi a început să plângă.
Ea a rămas tăcută o vreme. Când i-am dat un imbold, a spus că se simte goală; din cauza emoției puternice părăsise starea de conștientizare. În Gestalt, nu forțăm persoanele care se află în acest punct.
Așa că am lucrat mai mult cu el, explicându-i că ea nu este disponibilă și că nu are niciun sens să o forțăm; am rămas alături de el și de sentimentele sale și l-am ajutat să se regăsească în acel moment. Am confirmat ceea ce simțea, ce îngrozitor era pentru el să fie în această postură și cât de greu era pentru el faptul că ea „trăsese obloanele" și nu era de loc alături de el în acest moment de neputință și suferință.
Apoi, Rhonda l-a privit cu lacrimi în ochi. A spus - acest lucru s-a întâmplat cu mama ta și cu fosta ta soție, eu nu am vrut niciodată să îți fac una ca asta.
A izbucnit în lacrimi și s-a retras în sine. L-am încurajat să rămână prezent și să observe că, acum, ea are lacrimi în ochi, a devenit disponibilă, și să accepte legătura stabilită în acel moment. A fost extrem de greu pentru el.
I-a spus că se simte vinovat, că simte că a dat greș și că vrea să mai încerce. L-am oprit, însă, pentru că din partea ei nu exista un spațiu emoțional pentru o discuție despre viitor.
Am întrebat-o apoi pe ea dacă poate accepta ceea ce a spus el. A privit în gol - așa că i-am sugerat să îi spună că nu este pregătită să accepte acest lucru - aceasta era o adevărată afirmație emoțională din partea ei.
Lui i-a fost foarte greu să audă asta. L-am sprijinit să îi arate și ei acest lucru. Ea i-a spus că îi observă furia, resentimentele și tristețea din priviri. I-am spus să numească lucrul de care era legat fiecare din cele trei sentimente pentru el.
Ea a ascultat, dar apoi a spus: „Nu vreau să mai continuu și mă simt îngrozitor, pentru că știu cât de greu îți este."
Brian s-a așezat, s-a retras în sine și am observat că nu mai era prezent. I-am sugerat să îi spună și ei că nu mai poate asculta acest lucru acum, dar abia a reușit să facă acest lucru.
Astfel că i-am spus Rhondei să vorbească cu mine. Aceasta este o tehnică în terapia de cuplu - să sprijini o persoană dacă partenerul nu este prezent, pentru a înlătura tensiunea, iar cealaltă persoană poate fi un simplu martor.
Rhonda a spus că vrea să îi ofere cât de mult timp pentru ca el să accepte această situație, iar eu i-am spus că probabil că nu o va accepta niciodată. El o iubea și nu era dispus să renunțe. Pentru ea a fost un șoc.
Așa că am scos la lumină mai multe sentimente și afirmații personale din partea ei.
Apoi, Brian a devenit prezent, iar ea i-a spus că se simte vinovată și că îi pare foarte rău. Au început amândoi să plângă. El a vrut să se apropie, dar ea a refuzat și l-a rugat să păstreze distanța.
Am întrebat-o de ce, iar ea a spus că nu îl mai iubește. M-am îndoit de această afirmație - este bazată pe o idee eronată despre iubire ca sentiment pur. I-am cerut în schimb să o transforme într-o afirmație personală. A spus: „Mi-am închis sentimentele."
Nu era însă momentul să lucrăm cu asta - simpla acceptare era un pas spre posibiliatea viitoarelor alegeri.
Așa că i-am cerut lui să confirme faptul că a auzit-o și să spună ceea ce simte. A reușit să o facă și au plâns amândoi.
Ceva s-a schimbat totuși. În mijlocul imposibilului - și cine știe ce ne rezervă viitorul - au reușit să stabilească un contact profund și sincer. Ajunseseră amândoi într-un punct copleșitor, dar cu ajutorul meu acordat celui care a rămas prezent la momentul respectiv, au reușit să depășească momentul și să fie împreună în acel moment de pierdere și disperare.
Finalul a fost necunoscut. În Gestalt, însă, ne concentrăm pe stabilirea unui contact sincer și profund; el devine temelia unei relații adevărate - și era lucrul care le lipsea în acel moment.
 Felicity spunea că are coșmaruri. În Gestalt nu aplicăm interpretări dinainte stabilite pentru vise, dar coșmarurile au deseori legătură cu agresiunea; toate aspectele unui vis au de-a face cu cel care visează, așadar coșmarurile au de-a face cu agresiunea acestora.
Visul lui Felicity, care se repeta sub diferite forme, era cam așa:
Se afla într-un subsol și creștea viermi. Erau sute de mii de viermi.
Apoi, în următoarea secvență, arunca viermii - întreg corpul îi era acoperit cu viermi. Reușea să îi arunce pe toți, cu excepția unuia.
Analizând visul, puteai găsi o mulțime de interpretări. La cel mai fundamental nivel, subsolul este reprezentat de ceea ce se află dedesubt, iar viermii se referă în mod evident la ceva destul de putred din interiorul persoanei respective.
DAR, în Gestalt nu mergem atât de departe.
Rămânem la ceea ce este, la experiența persoanei și la sensul propriu care se formează în urma experienței.
I-am spus lui Felicity să vorbească din fiecare perspectivă. În rolul viermelui, a spus că este gras, leneș și lipsit de putere.
Viermele care rămăsese singur înăuntrul ei spunea că vrea și el să iasă.
Următorul lucru care trebuia făcut era să îl eliberăm. M-am alăturat ei și ne-am jucat de-a viermii, plimbându-ne prin cameră.
Am spus că de fapt cu toții avem niște gărgăuni în interior - doar că nu vrem să îl dezvăluim celorlalți.
I-am spus despre ai mei - lucrurile imorale / urâte în anumite circumstanțe - și i-am dat câteva exemple.
Atunci când expui un material dificil, este important ca terapeutul să arațe drumul.
Inițial a ezitat să identifice ceva asemănător în ea. Am observat expresia de pe chipul ei - un soi de pudoare de fată nevinovată. I-am spus și ei ceea ce am observat.
Am spus, ei bine, nu așa arată cineva care are gărgăuni!
Acest comentariu a confruntat-o cu persoana pe care o proiecta și a adus dorința ei de a fi mai sinceră.
A numit câteva aspecte ale sale care erau urâte și am admis cât îi era de greu. Apoi a afișat aceeași față. De data aceasta i-am inidicat imediat neconcordanța, de parcă încerca să reducă greutatea lucrurilor pe care tocmai le împărtășise.
Acest lucru i-a trezit pe loc conștiința în ce privește procesul ei de negare. Conștientizarea Gestalt se petrece imediat, și duce la cunoașterea persoanei care ești în momentul prezent.
Am cerut apoi grupului să dezvăluie proprii gărgăuni. Acest lucru a redus rușinea expunerii în cazul lui Felicity și a creat o legătură în grup, prin împărtășirea celor mai adânci secrete ale noastre, amuzându-ne totodată în timpul procesului.
 Betty voia să vorbească despre teama ei. Nu putea să identifice la ce se referea.
Până să fiu de acord cu idea ei centrală, voiam să știu mai multe despre ea. Am întrebat-o despre copii, căsătorie, muncă. Demisionase recent dintr-o slujbă pe care o avusese timp de 20 de ani și se afla într-o perioadă de tranziție. Viața de familie era așezată și liniștită, fiica ei era frumoasă și talentată, iar soțul o iubea.
Uitându-mă la ea, nu îmi părea chiar fericită. Am întrebat-o dacă era fericită și mi-a spus că nu. Toți credeau că are o viață perfectă, o familie perfectă. Am întrebat-o ce nu mergea.
Mi-a spus că soțul ei o iubea mai mult decât îl iubea ea pe el. Se simțea în siguranță lângă el, dar fusese o căsătorie aranjată, iar el nu era „genul" ei. Am întrebat-o care era genul ei: o persoană puternică, cu un simț personal al viziunii despre viață și gusturi bune, iar soțul ei nu avea niciunul din aceste lucruri.
Acest lucru a avut un efect puternic asupra mea și mi-a luat ceva pănă să acționez. O viață extraordinară din care lipsea ceva esențial. M-am uitat din nou în ochii ei și am văzut cât era de nefericită. Am întrebat-o ce vârstă are și mi-a răspuns că 44. Am întrebat-o dacă și-ar putea petrece următorii 44 de ani cu el și mi-a răspuns că da.
Așadar era clar, alegea să fie acolo. Prețul acestui lucru era un fel de ruptură fundamentală în simțul ei de legătură al unei relații. Lipsea un soi de nevoie fundamentală de pasiune, întâlnire, sinergie. Se împăcase cu o viață fericită superficială, care însă nu îndeplinea niște nevoi profunde.
În Gestalt ne interesează alegerea, aceasta fiind înțeleasă ca o noțiune existențială. Viața ne pune în diferite situații, dar mereu avem de ales. Simțul nostru de recluziune nu are cauze externe, ci rezultă din faptul că uităm că avem posibilitatea de a alege în fiecare moment.
Alegerile sunt urmate de consecințe, iar o viață bine trăită este una în care ne asumăm responsabilitatea pentru consecințe, în loc să îi învinovățim pe alții sau să ne petrecem viața dorindu-ne să fim altundeva.
În mare, cu asta se confrunta Betty. Alegerile sale erau clare, la fel și consecințele. Ea era însă nefericită și, dacă nu voia să rămână astfel, ceva trebuia să se schimbe.
Am stat o vreme să îi observ nefericirea pur și simplu, confirmând ceea ce era. Acesta este un spațiu relațional în care nu e nevoie să schimbi nimic, nu există un plan, iar atenția se concentrează asupra existenței, asupra faptului de a fi alături de cineva și asupra recunoștinței. Aceasta mai este cunoscută și sub numele de relaționare interpersonală.
Apoi a trecut la întrebarea „ce este posibil". Să ajungi acolo de la început înseamnă să dai un soi de „soluție" unei soluții care într-un fel nu are o soluție. Fiind prezenți o vreme în acel spațiu existențial, puteam explora împreună alte opțiuni și perspective.
Am întrebat-o dacă el îi cunoaște nefericrea, dacă i-a arătat-o așa cum mi-a arătat-o mie. A spus că nu. I-am împărtășit un incident din viața mea, când faptul că partenera mea mi-a dezvăluit nefericirea ei cu privire la ceva a avut un impact imens asupra mea. Deoarece el o iubea, acesta putea fi începutul unei schimbări.
I-am subliniat faptul că el nu va fi niciodată „genul" ei, dar, dacă era motivat, putea să facă ceva în acest sens. Mingea era mai întâi în terenul ei, ea trebuind să îi poată comunica lui eul ei real și nevoile sale. Provocarea era să facă acest lucru în așa fel încât să producă rezultate pozitive.
I-am spus să îi ceară să se uite în ochii ei pentru 10 minute, fără conversație, și să îi arate nefericirea sa. Apoi, putea să îi spună câteva lucruri mărunte cu care ar vrea ca el să înceapă, dar care să fie importante pentru ea.
Aceasta nu era însă neapărat soluția nefericirii ei. Adevărul era că se afla într-o situație în care nevoile ei nu era îndeplinite. I-am sugerat astfel să își exploreze atât creativitatea, cât și un fel de practică spirituală. Acestea ar putea să o ajute să descopere un nucleu al fericirii care să nu fie dependent de mediul ei exterior.
Gestalt nu susține sugerarea unor astfel de lucruri ca o soluție universală. În contextul unui simț profund al contactului cu blocajul personal, astfel de posibilități capătă un înțeles personal și există o motivație profundă în deplasarea în acea direcție. Dacă există interes, persoana poate fi ajutată prin sprijin practic - o conversație despre cum s-ar putea întâmpla și o serie de opțiuni.
 Nicole suferea. Povestea despre un vis pe care l-a avut, în care îi era teamă să iasă dintr-un cocon, neștiind dacă se va transforma sau va muri pur și simplu.
Am ales imaginea coconului. Am sugerat un experiment pe această bază - uneori nu e nevoie să cunoști toate detaliile contextului, trebuie doar să pornești de la o metaforă clară și puternică, pe care o oferă clientul. În acest caz, e în mod clar o metaforă transformațională, direct relevantă pentru terapie și care conține atât dorința de schimbare, cât și teama de aceasta. Experimentul Gestalt mai este denumit „urgența de siguranță", aceasta fiind un echilibru la care năzuim mereu - să ajutăm clientul să depășească momentul cu dorința lui de a supraviețui și în același timp să găsim o cale care să le ofere siguranța de a-și asuma riscul să încerce noul.
Am invitat 6 oameni din grup să se așeze în jurul ei precum coconul. Imediat a început să plângă mai intens și să se lase pe podea. Le-am spus tuturor să stea jos în jurul său. Ei i-am spus să nu se închidă în sine, ci să mențină contactul vizual. Altfel, unii se retrag în lumea lor, în afara relației. În acest caz, emoția circulă pur și simplu într-un mod care de fapt nu o mișcă.
În timp ce făcea acest lucru, s-a uitat la o femeie din grup și i-a spus: „Nu-mi placi". Acest lucru, însă, nu avea legătură cu femeia respectivă - ea îi aducea de fapt aminte de mama sa. I-am spus să îi vorbească deschis, să îi spună tot ceea ce ar vrea să îi spună.
A întrebat: „De ce m-ai părăsit?". În Gestalt, întrebările care încep cu „de ce" sun considerate nefolositoare, motiv pentru care oamenii sunt îndrumați să le treansforme în afirmații.
Întrebarea s-a transformat în diferite afirmații - durerea ei pricinuită de faptul că fusese abandonată de mamă în copilărie ieșind la iveală. Din nou, nu aveam nevoie să cunosc detalii ale poveștii pentru a lucra cu ele. Ea era în plin proces și asta era suficient.
A trebuit să o ajut să rămână în prezent, să mențină contactul vizual și să respire adânc. Au ieșit la iveală emoții puternice, atât pentru ea, cât și pentru reprezentanta mamei sale.
Sprijinul cercului a fost important, deoarece i-a oferit sentimentul că este într-un loc în care în mod normal s-ar prăbuși.
I-am spus să se așeze în brațele „mamei" și să se lase în voia somnului.
Când s-a trezit, peste 10 minute, a simțit că a renăscut și că are o căldură și o conexiune în sufletul ei, unde mai devreme era gol și durere.
 Theresa părăsise o slujbă stabilă și își crease propria companie, spunând că „provocarea" a fost motivul ei.
Se confrunta însă de multe ori cu o anxietate puternică - mai puțin atunci când știa că ceva va eșua. Când era vorba de succes, era neliniștită până ce acesta devena complet sigur. Anxietatea se regăsea și în viața personală.
Nu înțelegea de unde vine sau cum ar trebui să procedeze.
Am considerat că este ceva legat de control - era nevoia de control, pentru ca lucrurile să iasă într-un anumit fel. Am întrebat-o despre trecutul ei. Am reușit să stabilim faptul că mama ei era o persoană care voia să dețină controlul.
În timp ce vorbeam despre asta, a început să aibă o migrenă. Îmi era clar că mama sa „era în capul ei". I-am spus să o așeze pe mama ei pe pernă și să vorbească cu ea. Acesta este experimentul clasic Gestalt - transformarea dialogului intrapsihic într-unul explicit.
I-am spus să îi spună ceva mamei sale și apoi să facă un schimb psihic - să stea în locul „mamei" și să răspundă.
Am fost șocat de-a dreptul de lucrurile pe care le spunea mama ei. Erau rușinoase sau chiar mai rău, de exemplu o învinovățea pe Theresa pentru că era „urâtă", spre deosebire de sora ei frumoasă; îi spunea că este o persoană rea; îi spunea că ea (mama) nu a vrut să aibă copii, a fost doar o datorie și, oricum, ea și-ar fi dorit un băiat.
Aceasta nu este doar o mamă denaturată. Merită numele de mamă „toxică". Nu este ceva ce poate fi spus într-un dialog.
I-am sugerat ca mama să nu mai vorbească cu Theresa, pentru ca eu să o pot „interoga" pentru a putea afla mai multe despre ea.
Am făcut acest lucru, iar mama mi-a dat o serie de răspunsuri interesante, confirmând „diagnosticul" de mai sus. Considera că Theresa este o povară și era interesată doar de maniera în care copiii ei o făceau să arate bine. Theresa era acum un succes financiar și asta o făcea să arate bine, așa că nu mai era nervoasă pe ea.
Ați putea spune că este vorba doar despre proiecția Theresei, însă afirmațiile pe care mama i le-a spus Theresei în acest dialog erau, de fapt, cuvintele reale pe care i le adresase mama ei.
Nu interesează aici patologizarea mamei - era evident că și ea își ducea luptele ei, dar devalorizarea propriului copil este în mod cert toxică și produce o lipsă de încredere care s-a reflectat în anxietatea ei.
I-am spus să vorbească cu mama ei, stabilind de această dată limite foarte clare. A început cu „te rog să nu..." și am întrerupt-o, deoarece astfel încă depindea de o acțiune a mamei sale, lucru ce era cam greu să se întâmple.
I-am spus să reformuleze într-un mod care să vină de la ea... „Nu voi accepta". Astfel stabilea o graniță clară - lucru care este important în Gestalt.
Formularea câtorva astfel de afirmații i-a oferit putere. Avea nevoie de ajutor să le creeze. Apoi, s-a simțit mai liniștită și mai lămurită în ce privește ce trebuie să facă pentru a nu-i mai permite vocii mamei din capul ei să îi slăbească încrederea în sine.
Acest lucru a implicat folosirea unui experiment Gestalt clasic, aducând la suprafață un dialog intern blocat și oferind sprijinul necesar pentru a depăși momentul.
|
|
|
