|
 Wendy spunea că își dorea un partener. Era divorțată și conducea o afacere. Povestea cât este de nerăbdătoare cu angajații ei și că era o profesionistă și nu își arăta niciodată vulnerabilitatea. A comparat acest lucru cu răbdarea pe care o vedea la mine.
Am vorbit cu ea despre problemele puterii - abilitatea de a fi autoritar și direct, plăcerea de a deține controlul, de a face pe șeful.
Părea foarte sfioasă în timp ce vorbeam, se juca cu mâinile și îmi aducea aminte de o fetiță. Am întrebat-o cât de tânără se simte și mi-a spus 10 ani și am întrebat-o ce s-a întâmplat la acea vreme.
Am întrebat-o despre răbdarea din familia ei. Tatăl său o pleznea la 10 ani pentru că notele de la școală scăzuseră. De fapt, îl bătea în mod regulat pe fratele ei mai mic. În public însă, era un om răbdător care avea timp pentru oameni,
I-am indicat faptul că răbdarea pe care a văzut-o la mine ca terapeut o poate îngrijora, deoarece întrebarea era: voi exploda și eu ca tatăl său?
A fost de acord. A spus că problema ei era că nu avea foarte multă încredere în bărbați. Primul său soț nu avea răbdare cu ea și era interesat doar de ce putea face ea pentru el. Mi-a spus că vrea doar să își găsească un alt partener.
A spus că motivul pentru care notele ei au scăzut a fost că mergea la o școală cu internat unde era bruscată foarte tare și cu multă răutate. Părinți ei habar nu aveau, dar nici nu manifestau interes. S-a simțit foarte singură.
Am stat lângă ea și i-am vorbit, recunoscându-i sensibilitatea, vulnerabilitatea și nevoia de a fi văzută drept ceea ce era și nu doar ca o parte din agenda cuiva. Avea nevoie de cineva interesat de luptele ei, nu doar de notele pe care le lua.
A început să plângă, înmuindu-se și mai tare. I-am declarat interesul meu pentru ea, fără pretenția că ar trebui să fie altcineva. Murea după o astfel de atenție și am stat așa o vreme, timp în care am încurajat-o să absoarbă această experiență.
I-am spus că această latură a ei avea nevoie de grijă, de atenție și să crească în mod natural, înainte de a avea un nucleu puternic cu care să intre într-o relație.
In Gestalt nu ascultăm doar clientul povestindu-și problema - ceea ce este important de asemenea este să fiu conștient ca terapeut - lucru de care poate că ei nu-și dau seama deloc. Aducem toate acestea în conștientizarea prezentă și explorăm contextul - uneori reprezentat de familie, dar nu întotdeauna. Apoi informația din trecut este adusă în prezent și în relația terapeutică.
Făcând acest lucru creem un program terapeutic clar, un proces pe care îl putem urma pentru a lucra cu tema prezentată inițial de pacient - dorința unui nou partener.
Betina se temea de moartea soțul ei - fuseseră câteva morți timpurii în familia ei, iar o ghicitoare îi spusese că el ar putea muri, iar el stătea treaz până târziu în fiecare noapte.
În timp ce vorbeam, devenea clar faptul că el o neglija stând treaz până târziu în fiecare noapte, bând și jucând jocuri de noroc cu prietenii săi; când venea acasă era zgomotos și nepăsător și o trezea. Petrecea foarte puțin timp cu familia și pierduse banii familiei la pariuri.
Acest lucru dura aproape de la începutul căsătoriei lor, de zeci de ani. În ce privește sistemul familial care conține un element abuziv și care persistă de ceva vreme, există un aspect concret al dinamicii, care de regulă este legat de context în Gestalt.
Ajunsese într-un punct în care era foarte furioasă, dar de-abia își vorbeau.
I-am indicat faptul că o dată cu durerea provocată de moartea lui, probabil ar simți și ușurare. A fost de acord. În Gestalt suntem interesați de ambele capete ale polarității.
Am întrebat-o ce ar aștepta de la mine - a spus că să o îndrum ce să facă.
A spus de asemenea că și tatăl ei era cam la fel, pierdea nopțile la jocuri de noroc. Acesta este un indiciu al contextului.
Era clar că aceasta era o situație serioasă, persistentă și foarte epuizantă.
Soțul ei se confesase cumnatei ei, care a criticat-o apoi pe Betina.
În timp ce povestea aceste lucruri se ciupea, așa că am invitat-o să o „ciupească" pe cumnata ei și am așezat o pernă în fața sa. A fost foarte ezitantă și s-a ciupit mai tare. Am fost puțin agresiv - am insistat să încerce perna - indicând faptul că aceasta este „doar o pernă" și că nu vor exista repercursiuni. A fost dificil pentru ea, dar a reușit, cufundându-și degetele în pernă. Este ceea ce în Gestalt numim „retroflecție" - să îți faci ție ceea ce ai vrea să le faci altora.
I-am spus să vorbească. A povestit însă că și ceilalți frați ai săi își băgau nasul și o criticau.
Am oprit acest proces. Întregul proces scotea la iveală o slăbiciune ascunsă, o lipsă de sprijin și un model între generații ce avea calitatea unei relații abuzive.Această situație nu avea să se rezolve prin simplele mele indicații „nu fă asta". Suportul necesar pentru a ieși din această problemă părea să fie imens și nu era realist să încerci să rezolvi asta într-o singură ședință - este important să ne recunoaștem limitele ca terapeuți și să nu încercăm ceva care să dea speranțe false.
Am sporit conștientizarea ei prin îndreptarea spre cealaltă direcție. Am întrebat-o dacă crede că toți bărbații sunt egoiști, dar mi-a spus că nu crede asta. I-am spus că eu cred că bărbații sunt puțin egoiști. A răspuns - „eu am permis asta". În acest mod, a făcut un pas în față și și-a asumat răspunderea, fără să fiu nevoit să o „confrunt„.
Am privit-o și i-am spus că observ cât este de nefericită. A fost un moment de întâlnire. Nu voiam să încerc să o salvez din acel loc sau să repar ceva - oricât de mult, desigur, aș fi dorit o altă viață pentru ea.
Am stat acolo cu ea. I-am spus ceea ce am văzut - o situație similară cu experiența mamei sale, o situație care dura de zeci de ani, care părea să se înrăutățească din ce în ce mai tare și în care părea că se blocase, în ciuda cunoștințelor sale psihologice.
Sublinierea naturii depresive a situației era o modalitate de a nu o bagateliza. Nu am comentat, judecat sau sprijinit, doar am confirmat. Astfel, o puteam vedea, am stat alături de ea, privind realitatea așa cum era.
În Gestalt se numește „ședere cu vidul creativ". Nu pare creativ, dar stând alături, fără să cazi înăuntru sau să fugi de el, poate ieși la iveală altceva.
A spus, „ei bine, am încetat să ne mai vorbim, iar asta este o ușurare". Am înțeles și i-am indicat faptul că mariajul era de altfel terminat. Așadar, ce urma?
Am întrebat-o în ce procent crede că mai este vreo șansă de schimbare. Mă așteptam la ceva foarte scăzut. Dacă ar fi spus zero, aș fi lucrat cu ea să iasă din impas.
M-a surprins în schimb spunând 15%, ceea ce indica o șansă ca lucrurile să se schimbe.
Am întrebat-o ce ar presupune asta - aici era indiciul unei posibile acțiuni.
A spus că ar putea găsi modalități să fie fericită. Acesta era un lucru bun - era o soluție subiectivă cu care să începem.
Când am cerut și altceva, a spus că s-ar putea concentra asupra copiilor, dar i-am spus că este ceea ce face în prezent pentru a face față căsniciei.
A identificat alte căi prin care putea deveni mai fericită. Voiam însă mai mult de la ea - niște acțiuni obiective pe care le putea face pentru a schimba relația.
A spus că el se plânge de faptul că nu îi mai pregătește micul dejun. Era clar că el își dorea încă atenție și că aceasta îi lipsea.
Am întrebat-o ce ar putea să îi ceară în schimb, dacă ea pregătea micul dejun. A răspuns că ar vrea să petreacă mai mult timp cu familia. Părea un bun început - nu era prea profund, dar era un semnal către ceva diferit. I-am spus să cuantifice cât timp ar fi vrut și cât de des. I-am sugerat că ar putea să se ofere să îi pregăteasă micul dejun de același număr de ori.
I-am spus că, dacă dorește să contruiască o relație din cenușă, ar putea dura câțiva ani, iar ea va avea nevoie de foarte mult sprijin de-a lungul procesului.
În Gestalt suntem mulțumiți cu câte o piesă mică - integrată pe rând.
În acest caz, ceva a ieșit la iveală din vid și a fost vorba mai degrabă de faptele ei, decât de rezultatul invitației mele de a-mi spune ce ar face. „Indicația" mea a fost să îi direcționez atenția spre ceea ce „era" și apoi să o ajut să se ancoreze în acea figură emergentă a lucrurilor pentru care avea energie.
 Angelica era medic, deși își schimbase profesia de multe ori în ultimul timp. Avea un copil și și-l dorea și pe al doilea, dar îi era foarte frică de asta. După ce am stabilit o legătură, mi-a spus că era îngrijorată de felul în care o vedeam eu. I-am spus ceea ce observasem de fapt, pentru a crea un fundament relațional... incluzând o brățară frumoasă pe care o purta, primită în dar de la soțul ei.
Fusese medic ginecolog și, ca parte a slujbei sale, se ocupase de avorturi. La acea vreme nu simțise nimic, era pur și simplu munca ei. Dar nu simțea nici bucurie atunci când asista la nașteri - ceea ce făcea parte tot din munca ei.
Câțiva ani mai târziu a început terapia și a intrat în contact cu sentimentele sale. Acest lucru a inclus și durerea de a fi făcut acele avorturi. Nu avea de-a face cu vreo ideologie sau credință - era legat de impactul emoțional a peste 10 ani de avorturi.
Recent pierduse o sarcină și a văzut-o ca pe o pedeapsă. A spus că are o migrenă, dar că își simte restul corpului amorțit. Pentru ea era ceva foarte profund când vorbea despre asta, plângea. I-am sugerat o pauză. Atunci când sunt prea multe sentimente pentru ca persoana să le încorporeze, se blochează. Să plonjezi în terapie nu este mereu un lucru bun. Pauza ne-a permis să ne retragem, iar eu am stabilit un contact relațional, spunându-i cum o vedeam - simțeam o mare compasiune pentru ea și nu aveam niciun gând negativ. S-a liniștit puțin.
Am întrebat-o ce simte în pântecele său. A spus - negru. Din nou intensitatea era prea mare pentru ea. Se retrăgea în sine. I-am cerut să mențină contactul vizual - altfel rămâne un sistem închis. I-am spus că brățara ei mă face să cred că sunt și alte culori acolo - brățara avea niște mărgele negre, dar și niște cristale și o formă roz, foarte frumoasă. I-am spus că rozul este o culoare asemănătoare cu cea a uterului ei - ca doctor știa că este adevărat. Procedând astfel, am introdus-o în ceva mai solid decât proiecția ei „neagră" și am dirijat-o spre sentimentul de viață, de sânge.
În timp ce vorbeam își ținea pumnii încleștați, iar eu i-am indicat acest lucru - aducem conșitentizarea asupra punctelor cheie de exprimare a energiei, ajutând la ieșirea lor la suprafață.
Mi-a spus că simte furie. Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori de-a lungul conversației noastre. În Gestalt o numim „figură emergentă", ceva paralel cu problema prezentată. Poate fi ceva asupra căruia se concentrează sau poate fi ceva exagerat.
Mi-a spus că se simte ca și cum ar fi într-un loc întunecos din care vrea să scape.
Furia este așadar un indicator al dinamicii energiei de care avea nevoie pentru a face o schimbare. Să sugerezi ceva precum lovirea unei perne nu este neapărat ceea ce are nevoie un client.
Am întrebat-o pe cine este furioasă - pe sine mi-a răspuns.
Am întrebat-o ce și-ar spune sieși. Mi-a spus că se simțea ca un diavol și a continuat să spună despre sine ce persoană rea este și cum nu merita să mai aibă copii.
Am întrebat-o dacă are vreo credință sprituală, dar mi-a spus că nu.
I-am arătat că dacă crede în diavol, trebuie să fie și un dumnezeu pe undeva. Căutam un fel de izbăvire în acel loc diabolic. Am indicat natura polarităților - parte a orientării Gestalt către holism.
A fost de acord, așa că i-am cerut să aleagă două obiecte care să reprezinte binele și răul.
A ținut puțin simbolul răului, apoi l-a pus în spatele celui al lui Dumnezeu. A spus că acesta doarme, iar ea vra să îl trezească. Îl tot trântea de podea, iar el se tot rostogolea. Voia să stea singur, așa că am intervenit ca „forță a binelui" și l-am așezat în picioare.
I-am spus să fie receptivă la figura binelui. Deodată s-a simțit obosită. I-am sugerat să doarmă puțin. Pe când stătea sprijinită de mine, i-am sugerat că atunci când se va trezi, va putea simți forța vieții mișcându-se în pântecele ei.
S-a odihnit câteva minute, apoi a deschis ochii. A reușit într-adevăr să primească binecuvântarea vieții de la simbolul binelui. A simțit căldură în corp și o forță benefică în uter. A așezat apoi „răul" în spatele „binelui"... un simbol perfect al integrării. A confirmat faptul că în forța răului este un fel de putere pe care ar putea să o folosească.
În Gestalt vrem mereu să încorporăm lucrurile abstracte, iar în acest caz a fost vorba de polaritate. Avea nevoie de sprijinul adecvat, iar apoi a reușit să își atingă scopul - integrarea.
 Tom bea foarte mult, foarte des. O făcea de mulți ani. Uneori se lăsa, alteori începea din nou.
Abby nu era fericită și începuse să protesteze din ce în ce mai tare, spunând că lucrurile trebuie să se schimbe. Problema era că au făcut o schimbare - el s-a lăsat de băut și le-a mers mai bine o vreme, apoi au luat-o de la capăt.
Abby își dorea o relație bună. Voia conexiune, comunicare și sinceritate. Erau împreună de mult timp și nu voia să renunțe la această relație. Cicăleala nu funcționa, dar nici pasivitatea. Abby era foarte frustrată. Tom nu părea capabil să susțină schimbările pe care ea le dorea atât de mult.
Nu era nici un dubiu că Tom avea probleme cu alcoolul. Era clar că nu reușea să dețină controlul, iar efortul lui de a se lăsa funcționa doar pe o perioadă limitată - uneori 6 luni, dar apoi începea din nou.
Abby încerca să facă tot ce îi stătea în putință. Și-a exprimat clar poziția, a stabilit limite, venea la terapie pentru ajutor.
Din punct de vedere contextual, dependența nu are de-a face cu persoana, ci cu familia sau relația. Este susținută de mai mult de o persoană, deși în acest caz se părea că Abby făcea tot ce putea pentru a schimba situația. Participarea ei nu îi era foarte clară - părea să își dorească doar o relație fără dependență.
Abby avea un tată căruia îi plăcea să dețină controlul, ignorant și uneori răutăcios. Nevoia ei de a fi ascultată nu era îndeplinită. Astfel a învățat să fie o fiică săritoare, în încercarea de a primi un fel de recompensă.
În Gestalt se numește „ajustare creativă". La vremea aceea avea sens, dar acum când era adult, Abby descoperea că este din ce în ce mai blocată - ajustarea creativă nu mai funcționa în cazul ei.
A remarcat faptul că a făcut acest lucru în copilăria ei - avea grijă de ceilalți și de nevoile lor. Făcea același lucru și cu Tom.
În timp ce exploram această idee, Abby și-a dat seama că ajutorul ei era similar cu oferirea unui dar. Dacă oferea ceva celorlați, bărbaților, atunci devena folositoare, dorită, i se arăta recunoștință.
Aceasta era exact situația în care se afla cu Tom. El avea nevoie de ea și era trist atunci când ea era furioasă sau retrasă. Ea nu suporta să îl vadă supărat, așă că făcea un pas către el.
Factorul cheie a fost atunci când am identificat împreună faptul că oferirea ajutorului său era și un fel de manipulare: „dacă îți dau ceva, vei avea nevoie de mine și nu mă vei părăsi."
Această răsturnare de situație a fost importantă - Abby reușea să vadă acum nu doar dependența lui Tom, ci și manipularea ei repetitivă - oferea pentru a primi, sau așa cum se numește în Gestalt, „proflecție".
Acesta este un exemplu a ceea ce se numește limită distorsionată - pare că este oferit ceva, dar de fapt există un motiv dedesubt, așa încât aspectul dăruirii este unul condiționat și nu necondiționat.
Recunoașterea acestui lucru a fost dramatică pentru ea - putea să vadă nu doar tiparul familiar al faptului că el bea, ci și un alt tipar care îl acompania - dăruirea ei manipulatoare.
În Gestalt lucrăm cu această conștientizare, dar ea are de a face nu doar cu „prezentul", ci include de asemenea conștientizarea trecutului nostru, cu toate nivelurile sale complexe și mai ales cu tiparele noastre comportamentale ascunse.
Scoțând asta la lumină, am creat posibilitatea de a stăpâni acel comportament - indiferent de antecedentele sale - și, astfel, de asumare a responsabilități, conform termenilor Gestalt. Această acțiune este eliberatoare. Atunci când îți observi propriul comportament manipulativ ai mai multe opțiuni, pe când atunci când vezi doar comportamentul de blocaj/ dependență al celuilalt, ai doar reacția.
 Martin a avut câteva relații importante în viața sa. Acum, la vârsta de 50 de ani, se afla într-o relație foarte profundă, dar nu avea copii.
Din totdeauna a fost atras de „fetele petrecărețe". Dar, în ciuda efortului său, nu a reușit să facă o relație să dureze, până acum.
Acum era însă fericit... deși partenerei sale actuale nu îi plăcea să bea sau să se distreze. Cu toate că îi plăcea acest lucru, uneori simțea că este prea mult și deseori ar fi vrut să plece mai devreme decât ea de la o petrecere.
Astfel, a început să bea mai mult decât și-ar fi dorit.
Atunci când este vorba de alcool și modele de relație este bine să privim imaginea mai în ansamblu. Ne poate ajuta în acest sens ceea ce numim în Gestalt constelația familiei, dar sunt multe modalități diferite de a ajunge la această dimensiune. În terapia individuală există anumite locuri unde apare indicația puternică de a acorda atenție unui context mai larg.
L-am întrebat despre părinții și bunicii lui. Părinții lui se înțelegeau foarte bine.
Mama tatălui său părea să fie o femeie foarte aventuroasă pentru vremurile ei. Călătorea, s-a măritat târziu. Era foarte populară în societate, dar nu era mereu prezentă ca mamă. Experiența lui legată de părinți venea mai mult din partea tatălui care era cel stabil.
Martin nu a făcut o legătură între aceste puncte, dar îi era clară atracția lui către femeile pline de viață, dar instabile.
Următoarea sarcină era să ne mutăm în prezent. Am așezat un scaun care să reprezinte „fata petrecăreață", apoi i-am spus să își analizeze sentimentele. Era un amestec de atracție și durere din trecutul său. L-am întrebat ce anume se activa atunci când se afla în fața unei astfel de femei.
A devenit conștient de o serie de lucruri - excitație, furie și un soi de goliciune. I-am cerut să identifice unde anume în corp simțea aceste lucruri. A observat un fel de congestie în piept.
A spus că la fel simțea si atunci când partenera lui începea să bea prea mult - un fel de panica sau teamă. De obicei în acel moment fie devenea cicălitor, fie nu spunea nimic și acumula resentimente.
I-am cerut să rămână la acele sentimente și să i se adreseze ei, stând pe scaun.
A fost foarte greu pentru el - se simțea foarte stânjenit și mi-a spus asta.
I-am spus apoi să schimbe locul, să se așeze pe scaun și să vorbească ca și cum ar fi partenera lui. Din postura ei se simțea rebel, nu voia să i se spună ce să facă și spunea „dacă ai ține la mine ar trebui să îmi acorzi libertate, nu să încerci să mă controlezi."
Îi era oarecum familiar lui Martin - o auzise spunând astfel de lucruri.
I-am spus să se așeze lângă mine din nou și l-am întrebat despre partea aceea din el care era răzvrătită. În Gestalt ne interesează polaritățile, mai ales cele ce nu ne aparțin și sunt asociate cu partenerul nostru.
Nu era obișnuit să gândească astfel - era partenera lui cea care era mereu răzvrătită.
L-am întrebat dacă are libertate deplină și care ar fi lucrurile pe care le-ar putea face dacă ar vrea să fie rebel.
A spus că la serviciu s-a acomodat cu felul de a comanda al șefului său fără să spună vreodată ceva.
I-am sugerat să îl așeze pe șeful său pe scaun și să se răzvrătească. După ce a făcut asta a simțit o mare libertate și i s-a luat o greutate de pe suflet.
Am repetat acest lucru cu o serie de scenarii din viața sa și de fiecare dată a simțit o ușurare enormă atunci când a vorbit ca un rebel - el era proverbialul „băiat bun".
S-a simțit mult mai puternic.
A fost doar un pas într-o întreagă serie de ședințe de terapie, dar ne arată felul în care eul nostru reflectat asupra altcuiva leagă niște energii care de fapt ar fi foarte utile pentru noi pentru a ne găsi echilibrul și vioiciunea - ce reprezintă în mare parte obiectivele Gestalt.
 Leanne spunea că este foarte fricoasă. Se temea de gândacii de bucătărie, tresărea foarte ușor, noaptea adormea cu greu de teama hoților care intră pe fereastră sau a fantomelor sau a „monștrilor". Se temea de monștri și când ieșea cu barca.
Lăsând totul la o parte, aceasta părea o stare a copilăriei, așa că am întrebat-o ce a speriat-o când era mică.
Mi-a povestit pe loc un incident petrecut la vârsta de 6 ani. Un băiat care îi era foarte bun prieten s-a înecat. A fost descoperit abia după câteva ore bune. A fost adus la ea acasă, iar familia lui a insistat ca tatăl ei, care era medic, să îl resusciteze. Acesta nu a reușit să îl readucă la viață.
În acea noapte a fost furtună, iar ea a plecat la culcare înspăimântată. A avut un coșmar în care încerca să îl salveze pe băiat, dar nu reușea. În adolescență se gândea deseori la el și era încă cuprinsă de o tristețe imensă în ceea ce îi privea.
Era clar așadar cine era „stafia" care o îngrozea.
Am sugerat un experiment de confruntare care era însă foarte necesar - folosind dramatismul momentului, intensitatea fricii ei și șansa actuală de a rezolva problema în mod direct o dată pentru totdeauna.
I-am propus să stau alături de ea, cu fața spre fereastra deschisă, iar grupul să stea în spatele ei pentru a-i oferi sprijin. Ea trebuia să cheme stafia tânărului ei prieten decedat să vină în cameră în fața ei.
A făcut acest lucru, dar tremura ca o frunză. Am lăsat-o să se sprijine de mine și am ținut-o strâns, în timp ce grupul se afla în spatele ei la foarte mică distanță. Am îndrumat-o să vorbească cu „stafia", să îi spună ceea ce simte, ceea ce gândește și cât de dor îi este de el.
A facut acest lucru cu mare dificultate. Spunea că vrea să fie cu el, de partea cealaltă.
Am întrebat-o ce părere are el despre acest lucru și mi-a spus că el nu dorea asta. Era important ca ea să accepte acest fapt, în ciuda dorinței ei de a fi moartă pentru a fi alături de el.
Am încurajat-o să continue dialogul cu el, spunându-i sentimentele sale sincere și ascultând răspunsurile lui.
Am sprijinit-o pentru a depăși teama și apoi durerea. I-am arătat cum să respire prin stomac și să lase aerul să coboare în picioare.
În Gestalt lucrăm cu ancorarea în prezent și exercițiile de respirație pentru a ajuta persoanele să conștientizeze experiența și intensitatea emoțiilor lor. De cele mai multe ori nu au avut sprijinul necesar pentru aceasta, mai ales în copilărie, iar acest lucru le-a permis să ia contact cu experiența care anterior i-a compleșit.
I-a fost foarte greu să rămână prezentă - trăia cu această teamă de mai bine de 30 de ani și respira superficial... lucru ce îi întărea frica. De aceea, i-a fost greu să respire profund și a avut nevoie de mult sprijin și de indicații din partea mea.
După o vreme a devenit foarte calmă, a reușit să dea drumul fantomei și să se regăsească în totalitate. S-a simțit mai împlinită ca niciodată și orice urmă de frică a dispărut.
 Mark a adus în discuție o serie de subiecte, dar niciunul nu părea să iasă în evidență. Situația profesională se afla în tranziție - muncise cu tatăl său, dar ieșise din afacere. Avusese mai multe afaceri, dar niciuna nu i-a adus suficient de mulți bani. Fusese căsătorit timp de 3 ani și era pregătit să aibă un copil. Am făcut câteva comentarii și observații - sunetul curgător al vocii sale, de exemplu.
Nimic nu părea să indice o „problemă". L-am întrebat despre căsnicia sa. A spus că a fost una bună, că a fost fericit.
În timp ce acesta era un bun indicator, eu eram interesat de detalii. În Gestalt ne interesează să ne îndepărtăm de generalități și să ne îndreptăm către lucruri specifice, deoarece în acest fel stabilim un contact.
I-a fost greu să răspundă. L-am întrebat despre sentimentele sale și, din nou, i-a fost greu să dea detalii.
Așa că am decis că lipsa unei imagini clare avea legătură cu dificultatea pe care o avea în generarea sentimentelor.
I-am sugerat un experiment - să privească persoanele din grup, una câte una, și să observe ce simte vizavi de fiecare persoană.
A început să povestească despre experiența sa în termeni destul de clari. Era așadar evident faptul că el avea această capacitate de a-și identifica experiența cu privire la relații, dar probabil că avea nevoie doar de o încurajare și de un mediu care să îl sprijine - lucru pe care l-a și confirmat.
Astfel, i-am cerut să se exprime într-o anumită formă: „Când te privesc, simt ..."
Pare foarte ușor, dar este important să începi cu ceva realizabil și, dată fiind dificultatea sa de a-și identifica sentimentele, acesta părea un punct de început potrivit. De fapt l-am determinat să treacă de la descrierea experienței cu ceilalți la adresarea directă către aceștia. În Gestalt ne mișcăm întotdeauna într-o direcție relațională.
A făcut acest lucru cu o serie de persoane, de fiecare dată formulând totul destul de clar.
Acest lucru indica din nou că nu avea nevoie decât de un mediu care să îl sprijine pentru a reuși.
Apoi, am luat o pernă drept soția sa și l-am invitat să vorbească cu ea în aceeași manieră: „când văd la tine... , simt ..."
A făcut acest lucru preț de ceva vreme, formulând totul clar. Am confirmat acest lucru, l-am încurajat și am observat că avea în mod clar capacitatea de a-și identifica sentimentele și de a le comunica.
M-am gândit că poate avea nevoie doar de puțină practică, într-un cadru lipsit de amenințări și a fost de acord.
Așa că i-am spus să facă același lucru cu tatăl său.
I-am indicat faptul că sprijinul este o problemă cheie aici și i-am spus să vorbească din nou cu perna - mai întâi ca reprezentare a soției, apoi a tatălui - spunându-le „când faci....., simt.... și aș vrea.... sprijin din partea ta."
Acest lucru a fost esențial pentru el, elucidând multe detalii de conținut, iar el a spus că se simte foarte liniștit la final.
Acesta a fost un bun exemplu al unui experiment comportamental, care a incorporat sentimente, contact, sinceritate și sprijin. Acestea sunt elementele majore cu care lucrăm în Gestalt, iar o ședință ca aceasta poate fi foarte utilă, asemănându-se oarecum cu un antrenament.
Atunci când este cazul, acest aspect se poate mula pe abordarea Gestalt. El nu reprezintă însă o formulă, fiind aplicat în mod specific unei persoane, asociat cu procesul de care aceasta are nevoie la un anumit moment dat.
|
|
|
