Leanne spunea că este foarte fricoasă. Se temea de gândacii de bucătărie, tresărea foarte ușor, noaptea adormea cu greu de teama hoților care intră pe fereastră sau a fantomelor sau a „monștrilor". Se temea de monștri și când ieșea cu barca.
Lăsând totul la o parte, aceasta părea o stare a copilăriei, așa că am întrebat-o ce a speriat-o când era mică.
Mi-a povestit pe loc un incident petrecut la vârsta de 6 ani. Un băiat care îi era foarte bun prieten s-a înecat. A fost descoperit abia după câteva ore bune. A fost adus la ea acasă, iar familia lui a insistat ca tatăl ei, care era medic, să îl resusciteze. Acesta nu a reușit să îl readucă la viață.
În acea noapte a fost furtună, iar ea a plecat la culcare înspăimântată. A avut un coșmar în care încerca să îl salveze pe băiat, dar nu reușea. În adolescență se gândea deseori la el și era încă cuprinsă de o tristețe imensă în ceea ce îi privea.
Era clar așadar cine era „stafia" care o îngrozea.
Am sugerat un experiment de confruntare care era însă foarte necesar - folosind dramatismul momentului, intensitatea fricii ei și șansa actuală de a rezolva problema în mod direct o dată pentru totdeauna.
I-am propus să stau alături de ea, cu fața spre fereastra deschisă, iar grupul să stea în spatele ei pentru a-i oferi sprijin. Ea trebuia să cheme stafia tânărului ei prieten decedat să vină în cameră în fața ei.
A făcut acest lucru, dar tremura ca o frunză. Am lăsat-o să se sprijine de mine și am ținut-o strâns, în timp ce grupul se afla în spatele ei la foarte mică distanță. Am îndrumat-o să vorbească cu „stafia", să îi spună ceea ce simte, ceea ce gândește și cât de dor îi este de el.
A facut acest lucru cu mare dificultate. Spunea că vrea să fie cu el, de partea cealaltă.
Am întrebat-o ce părere are el despre acest lucru și mi-a spus că el nu dorea asta. Era important ca ea să accepte acest fapt, în ciuda dorinței ei de a fi moartă pentru a fi alături de el.
Am încurajat-o să continue dialogul cu el, spunându-i sentimentele sale sincere și ascultând răspunsurile lui.
Am sprijinit-o pentru a depăși teama și apoi durerea. I-am arătat cum să respire prin stomac și să lase aerul să coboare în picioare.
În Gestalt lucrăm cu ancorarea în prezent și exercițiile de respirație pentru a ajuta persoanele să conștientizeze experiența și intensitatea emoțiilor lor. De cele mai multe ori nu au avut sprijinul necesar pentru aceasta, mai ales în copilărie, iar acest lucru le-a permis să ia contact cu experiența care anterior i-a compleșit.
I-a fost foarte greu să rămână prezentă - trăia cu această teamă de mai bine de 30 de ani și respira superficial... lucru ce îi întărea frica. De aceea, i-a fost greu să respire profund și a avut nevoie de mult sprijin și de indicații din partea mea.
După o vreme a devenit foarte calmă, a reușit să dea drumul fantomei și să se regăsească în totalitate. S-a simțit mai împlinită ca niciodată și orice urmă de frică a dispărut.
Lăsând totul la o parte, aceasta părea o stare a copilăriei, așa că am întrebat-o ce a speriat-o când era mică.
Mi-a povestit pe loc un incident petrecut la vârsta de 6 ani. Un băiat care îi era foarte bun prieten s-a înecat. A fost descoperit abia după câteva ore bune. A fost adus la ea acasă, iar familia lui a insistat ca tatăl ei, care era medic, să îl resusciteze. Acesta nu a reușit să îl readucă la viață.
În acea noapte a fost furtună, iar ea a plecat la culcare înspăimântată. A avut un coșmar în care încerca să îl salveze pe băiat, dar nu reușea. În adolescență se gândea deseori la el și era încă cuprinsă de o tristețe imensă în ceea ce îi privea.
Era clar așadar cine era „stafia" care o îngrozea.
Am sugerat un experiment de confruntare care era însă foarte necesar - folosind dramatismul momentului, intensitatea fricii ei și șansa actuală de a rezolva problema în mod direct o dată pentru totdeauna.
I-am propus să stau alături de ea, cu fața spre fereastra deschisă, iar grupul să stea în spatele ei pentru a-i oferi sprijin. Ea trebuia să cheme stafia tânărului ei prieten decedat să vină în cameră în fața ei.
A făcut acest lucru, dar tremura ca o frunză. Am lăsat-o să se sprijine de mine și am ținut-o strâns, în timp ce grupul se afla în spatele ei la foarte mică distanță. Am îndrumat-o să vorbească cu „stafia", să îi spună ceea ce simte, ceea ce gândește și cât de dor îi este de el.
A facut acest lucru cu mare dificultate. Spunea că vrea să fie cu el, de partea cealaltă.
Am întrebat-o ce părere are el despre acest lucru și mi-a spus că el nu dorea asta. Era important ca ea să accepte acest fapt, în ciuda dorinței ei de a fi moartă pentru a fi alături de el.
Am încurajat-o să continue dialogul cu el, spunându-i sentimentele sale sincere și ascultând răspunsurile lui.
Am sprijinit-o pentru a depăși teama și apoi durerea. I-am arătat cum să respire prin stomac și să lase aerul să coboare în picioare.
În Gestalt lucrăm cu ancorarea în prezent și exercițiile de respirație pentru a ajuta persoanele să conștientizeze experiența și intensitatea emoțiilor lor. De cele mai multe ori nu au avut sprijinul necesar pentru aceasta, mai ales în copilărie, iar acest lucru le-a permis să ia contact cu experiența care anterior i-a compleșit.
I-a fost foarte greu să rămână prezentă - trăia cu această teamă de mai bine de 30 de ani și respira superficial... lucru ce îi întărea frica. De aceea, i-a fost greu să respire profund și a avut nevoie de mult sprijin și de indicații din partea mea.
După o vreme a devenit foarte calmă, a reușit să dea drumul fantomei și să se regăsească în totalitate. S-a simțit mai împlinită ca niciodată și orice urmă de frică a dispărut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu