|
 Tom bea foarte mult, foarte des. O făcea de mulți ani. Uneori se lăsa, alteori începea din nou.
Abby nu era fericită și începuse să protesteze din ce în ce mai tare, spunând că lucrurile trebuie să se schimbe. Problema era că au făcut o schimbare - el s-a lăsat de băut și le-a mers mai bine o vreme, apoi au luat-o de la capăt.
Abby își dorea o relație bună. Voia conexiune, comunicare și sinceritate. Erau împreună de mult timp și nu voia să renunțe la această relație. Cicăleala nu funcționa, dar nici pasivitatea. Abby era foarte frustrată. Tom nu părea capabil să susțină schimbările pe care ea le dorea atât de mult.
Nu era nici un dubiu că Tom avea probleme cu alcoolul. Era clar că nu reușea să dețină controlul, iar efortul lui de a se lăsa funcționa doar pe o perioadă limitată - uneori 6 luni, dar apoi începea din nou.
Abby încerca să facă tot ce îi stătea în putință. Și-a exprimat clar poziția, a stabilit limite, venea la terapie pentru ajutor.
Din punct de vedere contextual, dependența nu are de-a face cu persoana, ci cu familia sau relația. Este susținută de mai mult de o persoană, deși în acest caz se părea că Abby făcea tot ce putea pentru a schimba situația. Participarea ei nu îi era foarte clară - părea să își dorească doar o relație fără dependență.
Abby avea un tată căruia îi plăcea să dețină controlul, ignorant și uneori răutăcios. Nevoia ei de a fi ascultată nu era îndeplinită. Astfel a învățat să fie o fiică săritoare, în încercarea de a primi un fel de recompensă.
În Gestalt se numește „ajustare creativă". La vremea aceea avea sens, dar acum când era adult, Abby descoperea că este din ce în ce mai blocată - ajustarea creativă nu mai funcționa în cazul ei.
A remarcat faptul că a făcut acest lucru în copilăria ei - avea grijă de ceilalți și de nevoile lor. Făcea același lucru și cu Tom.
În timp ce exploram această idee, Abby și-a dat seama că ajutorul ei era similar cu oferirea unui dar. Dacă oferea ceva celorlați, bărbaților, atunci devena folositoare, dorită, i se arăta recunoștință.
Aceasta era exact situația în care se afla cu Tom. El avea nevoie de ea și era trist atunci când ea era furioasă sau retrasă. Ea nu suporta să îl vadă supărat, așă că făcea un pas către el.
Factorul cheie a fost atunci când am identificat împreună faptul că oferirea ajutorului său era și un fel de manipulare: „dacă îți dau ceva, vei avea nevoie de mine și nu mă vei părăsi."
Această răsturnare de situație a fost importantă - Abby reușea să vadă acum nu doar dependența lui Tom, ci și manipularea ei repetitivă - oferea pentru a primi, sau așa cum se numește în Gestalt, „proflecție".
Acesta este un exemplu a ceea ce se numește limită distorsionată - pare că este oferit ceva, dar de fapt există un motiv dedesubt, așa încât aspectul dăruirii este unul condiționat și nu necondiționat.
Recunoașterea acestui lucru a fost dramatică pentru ea - putea să vadă nu doar tiparul familiar al faptului că el bea, ci și un alt tipar care îl acompania - dăruirea ei manipulatoare.
În Gestalt lucrăm cu această conștientizare, dar ea are de a face nu doar cu „prezentul", ci include de asemenea conștientizarea trecutului nostru, cu toate nivelurile sale complexe și mai ales cu tiparele noastre comportamentale ascunse.
Scoțând asta la lumină, am creat posibilitatea de a stăpâni acel comportament - indiferent de antecedentele sale - și, astfel, de asumare a responsabilități, conform termenilor Gestalt. Această acțiune este eliberatoare. Atunci când îți observi propriul comportament manipulativ ai mai multe opțiuni, pe când atunci când vezi doar comportamentul de blocaj/ dependență al celuilalt, ai doar reacția.
 Martin a avut câteva relații importante în viața sa. Acum, la vârsta de 50 de ani, se afla într-o relație foarte profundă, dar nu avea copii.
Din totdeauna a fost atras de „fetele petrecărețe". Dar, în ciuda efortului său, nu a reușit să facă o relație să dureze, până acum.
Acum era însă fericit... deși partenerei sale actuale nu îi plăcea să bea sau să se distreze. Cu toate că îi plăcea acest lucru, uneori simțea că este prea mult și deseori ar fi vrut să plece mai devreme decât ea de la o petrecere.
Astfel, a început să bea mai mult decât și-ar fi dorit.
Atunci când este vorba de alcool și modele de relație este bine să privim imaginea mai în ansamblu. Ne poate ajuta în acest sens ceea ce numim în Gestalt constelația familiei, dar sunt multe modalități diferite de a ajunge la această dimensiune. În terapia individuală există anumite locuri unde apare indicația puternică de a acorda atenție unui context mai larg.
L-am întrebat despre părinții și bunicii lui. Părinții lui se înțelegeau foarte bine.
Mama tatălui său părea să fie o femeie foarte aventuroasă pentru vremurile ei. Călătorea, s-a măritat târziu. Era foarte populară în societate, dar nu era mereu prezentă ca mamă. Experiența lui legată de părinți venea mai mult din partea tatălui care era cel stabil.
Martin nu a făcut o legătură între aceste puncte, dar îi era clară atracția lui către femeile pline de viață, dar instabile.
Următoarea sarcină era să ne mutăm în prezent. Am așezat un scaun care să reprezinte „fata petrecăreață", apoi i-am spus să își analizeze sentimentele. Era un amestec de atracție și durere din trecutul său. L-am întrebat ce anume se activa atunci când se afla în fața unei astfel de femei.
A devenit conștient de o serie de lucruri - excitație, furie și un soi de goliciune. I-am cerut să identifice unde anume în corp simțea aceste lucruri. A observat un fel de congestie în piept.
A spus că la fel simțea si atunci când partenera lui începea să bea prea mult - un fel de panica sau teamă. De obicei în acel moment fie devenea cicălitor, fie nu spunea nimic și acumula resentimente.
I-am cerut să rămână la acele sentimente și să i se adreseze ei, stând pe scaun.
A fost foarte greu pentru el - se simțea foarte stânjenit și mi-a spus asta.
I-am spus apoi să schimbe locul, să se așeze pe scaun și să vorbească ca și cum ar fi partenera lui. Din postura ei se simțea rebel, nu voia să i se spună ce să facă și spunea „dacă ai ține la mine ar trebui să îmi acorzi libertate, nu să încerci să mă controlezi."
Îi era oarecum familiar lui Martin - o auzise spunând astfel de lucruri.
I-am spus să se așeze lângă mine din nou și l-am întrebat despre partea aceea din el care era răzvrătită. În Gestalt ne interesează polaritățile, mai ales cele ce nu ne aparțin și sunt asociate cu partenerul nostru.
Nu era obișnuit să gândească astfel - era partenera lui cea care era mereu răzvrătită.
L-am întrebat dacă are libertate deplină și care ar fi lucrurile pe care le-ar putea face dacă ar vrea să fie rebel.
A spus că la serviciu s-a acomodat cu felul de a comanda al șefului său fără să spună vreodată ceva.
I-am sugerat să îl așeze pe șeful său pe scaun și să se răzvrătească. După ce a făcut asta a simțit o mare libertate și i s-a luat o greutate de pe suflet.
Am repetat acest lucru cu o serie de scenarii din viața sa și de fiecare dată a simțit o ușurare enormă atunci când a vorbit ca un rebel - el era proverbialul „băiat bun".
S-a simțit mult mai puternic.
A fost doar un pas într-o întreagă serie de ședințe de terapie, dar ne arată felul în care eul nostru reflectat asupra altcuiva leagă niște energii care de fapt ar fi foarte utile pentru noi pentru a ne găsi echilibrul și vioiciunea - ce reprezintă în mare parte obiectivele Gestalt.
 Leanne spunea că este foarte fricoasă. Se temea de gândacii de bucătărie, tresărea foarte ușor, noaptea adormea cu greu de teama hoților care intră pe fereastră sau a fantomelor sau a „monștrilor". Se temea de monștri și când ieșea cu barca.
Lăsând totul la o parte, aceasta părea o stare a copilăriei, așa că am întrebat-o ce a speriat-o când era mică.
Mi-a povestit pe loc un incident petrecut la vârsta de 6 ani. Un băiat care îi era foarte bun prieten s-a înecat. A fost descoperit abia după câteva ore bune. A fost adus la ea acasă, iar familia lui a insistat ca tatăl ei, care era medic, să îl resusciteze. Acesta nu a reușit să îl readucă la viață.
În acea noapte a fost furtună, iar ea a plecat la culcare înspăimântată. A avut un coșmar în care încerca să îl salveze pe băiat, dar nu reușea. În adolescență se gândea deseori la el și era încă cuprinsă de o tristețe imensă în ceea ce îi privea.
Era clar așadar cine era „stafia" care o îngrozea.
Am sugerat un experiment de confruntare care era însă foarte necesar - folosind dramatismul momentului, intensitatea fricii ei și șansa actuală de a rezolva problema în mod direct o dată pentru totdeauna.
I-am propus să stau alături de ea, cu fața spre fereastra deschisă, iar grupul să stea în spatele ei pentru a-i oferi sprijin. Ea trebuia să cheme stafia tânărului ei prieten decedat să vină în cameră în fața ei.
A făcut acest lucru, dar tremura ca o frunză. Am lăsat-o să se sprijine de mine și am ținut-o strâns, în timp ce grupul se afla în spatele ei la foarte mică distanță. Am îndrumat-o să vorbească cu „stafia", să îi spună ceea ce simte, ceea ce gândește și cât de dor îi este de el.
A facut acest lucru cu mare dificultate. Spunea că vrea să fie cu el, de partea cealaltă.
Am întrebat-o ce părere are el despre acest lucru și mi-a spus că el nu dorea asta. Era important ca ea să accepte acest fapt, în ciuda dorinței ei de a fi moartă pentru a fi alături de el.
Am încurajat-o să continue dialogul cu el, spunându-i sentimentele sale sincere și ascultând răspunsurile lui.
Am sprijinit-o pentru a depăși teama și apoi durerea. I-am arătat cum să respire prin stomac și să lase aerul să coboare în picioare.
În Gestalt lucrăm cu ancorarea în prezent și exercițiile de respirație pentru a ajuta persoanele să conștientizeze experiența și intensitatea emoțiilor lor. De cele mai multe ori nu au avut sprijinul necesar pentru aceasta, mai ales în copilărie, iar acest lucru le-a permis să ia contact cu experiența care anterior i-a compleșit.
I-a fost foarte greu să rămână prezentă - trăia cu această teamă de mai bine de 30 de ani și respira superficial... lucru ce îi întărea frica. De aceea, i-a fost greu să respire profund și a avut nevoie de mult sprijin și de indicații din partea mea.
După o vreme a devenit foarte calmă, a reușit să dea drumul fantomei și să se regăsească în totalitate. S-a simțit mai împlinită ca niciodată și orice urmă de frică a dispărut.
 Mark a adus în discuție o serie de subiecte, dar niciunul nu părea să iasă în evidență. Situația profesională se afla în tranziție - muncise cu tatăl său, dar ieșise din afacere. Avusese mai multe afaceri, dar niciuna nu i-a adus suficient de mulți bani. Fusese căsătorit timp de 3 ani și era pregătit să aibă un copil. Am făcut câteva comentarii și observații - sunetul curgător al vocii sale, de exemplu.
Nimic nu părea să indice o „problemă". L-am întrebat despre căsnicia sa. A spus că a fost una bună, că a fost fericit.
În timp ce acesta era un bun indicator, eu eram interesat de detalii. În Gestalt ne interesează să ne îndepărtăm de generalități și să ne îndreptăm către lucruri specifice, deoarece în acest fel stabilim un contact.
I-a fost greu să răspundă. L-am întrebat despre sentimentele sale și, din nou, i-a fost greu să dea detalii.
Așa că am decis că lipsa unei imagini clare avea legătură cu dificultatea pe care o avea în generarea sentimentelor.
I-am sugerat un experiment - să privească persoanele din grup, una câte una, și să observe ce simte vizavi de fiecare persoană.
A început să povestească despre experiența sa în termeni destul de clari. Era așadar evident faptul că el avea această capacitate de a-și identifica experiența cu privire la relații, dar probabil că avea nevoie doar de o încurajare și de un mediu care să îl sprijine - lucru pe care l-a și confirmat.
Astfel, i-am cerut să se exprime într-o anumită formă: „Când te privesc, simt ..."
Pare foarte ușor, dar este important să începi cu ceva realizabil și, dată fiind dificultatea sa de a-și identifica sentimentele, acesta părea un punct de început potrivit. De fapt l-am determinat să treacă de la descrierea experienței cu ceilalți la adresarea directă către aceștia. În Gestalt ne mișcăm întotdeauna într-o direcție relațională.
A făcut acest lucru cu o serie de persoane, de fiecare dată formulând totul destul de clar.
Acest lucru indica din nou că nu avea nevoie decât de un mediu care să îl sprijine pentru a reuși.
Apoi, am luat o pernă drept soția sa și l-am invitat să vorbească cu ea în aceeași manieră: „când văd la tine... , simt ..."
A făcut acest lucru preț de ceva vreme, formulând totul clar. Am confirmat acest lucru, l-am încurajat și am observat că avea în mod clar capacitatea de a-și identifica sentimentele și de a le comunica.
M-am gândit că poate avea nevoie doar de puțină practică, într-un cadru lipsit de amenințări și a fost de acord.
Așa că i-am spus să facă același lucru cu tatăl său.
I-am indicat faptul că sprijinul este o problemă cheie aici și i-am spus să vorbească din nou cu perna - mai întâi ca reprezentare a soției, apoi a tatălui - spunându-le „când faci....., simt.... și aș vrea.... sprijin din partea ta."
Acest lucru a fost esențial pentru el, elucidând multe detalii de conținut, iar el a spus că se simte foarte liniștit la final.
Acesta a fost un bun exemplu al unui experiment comportamental, care a incorporat sentimente, contact, sinceritate și sprijin. Acestea sunt elementele majore cu care lucrăm în Gestalt, iar o ședință ca aceasta poate fi foarte utilă, asemănându-se oarecum cu un antrenament.
Atunci când este cazul, acest aspect se poate mula pe abordarea Gestalt. El nu reprezintă însă o formulă, fiind aplicat în mod specific unei persoane, asociat cu procesul de care aceasta are nevoie la un anumit moment dat.
 Annabelle era nefericită, foarte tristă. A adus o păpușă micuță, cu brațe rigide din lemn.
„Aceasta sunt eu", a spus. „Brațele mele sunt rigide ca ale unui zombi. Inima mea este tristă."
A povestit că părinții ei se certau îngrozitor în timpul copilăriei sale, lucru ce i-a provocat o teamă și o răceală. Ca și adult se simțea foarte rigidă și voia să găsească mai multă moliciune. Păpușa arăta însă cât de înțepenită se simțea.
Am ascultat-o cu atenție și mi-am deschis inima - era într-adevăr foarte tristă.
În același timp, mi-a trecut prin minte un gând jucăuș, ce părea aproape ireverențios - acela de zombi care se plimbă, acel gen de imagine stupidă, dar amuzantă pe care ai putea să o ai despre zombi.
I-am împărtășit atât legătura profundă și grija mea pentru ea, cât și gândul meu nebunesc și jucăuș despre zombi. Nu am intenționat să fiu nerespectuos, dar am vrut să introduc și această latură a mea.
A fost deschisă să asculte. I-am sugerat că ne-am putea juca cu acest gând.
Ne-am ridicat și, unul lângă celălalt, am început să ne plimbăm ca niște zombi - mergeam către oamenii din grup. Cei mai mulți rădeau, savurând nebunia aceasta amuzantă. Foarte puțini oameni s-au speriat cu adevărat, așa că ne-am îndreptat spre ei. Majoritatea credeau că este o experiență stupidă -amuzantă.
Annabelle s-a așezat, iar eu m-am așezat cu fața către ea, fiind atent la cum arată.
Acest experiment o înmuiase, o deschisese mai mult. S-a așezat cu păpușica lângă ea, îi atingea brațele mici și descria cât de rigide erau, dar spunea că dacă i le va masa s-ar putea să devină mai flexibile.
Am luat acest lucru drept un indiciu, așa că am început să îi masez ușor brațele cu mâinile mele. S-a agățat de brațele mele cu mâinile sale, ca un copil care caută siguranța. Am privit-o, încercând să determin ce simțea și am observat cum se înmuia. Am contiunat să îi masez brațele și i-am vorbit despre flexibilitate. Simțeam intensitatea energiei în mâinile ei. Atunci când a spus că brațele i-au devenit mai flexibile, mi-am așezat mâinile în poală, cu palmele în sus și am lăsat-o să îmi atingă mâinile cu mâinile ei, cu mișcări încete, inainte și înapoi. Am observat cît de multă energie se afla în mâinile ei. Era într-o legătură profundă cu inima și sentimentele ei și a rămas prezentă alături de mine pe întreg procesul.
Mi-a spus că fiecare mână a mea reprezenta căte un părinte, individual, dar că amândoi erau prezenți. A atins fiecare mănă cu afecțiune, dar și cu tristețe. Apoi a luat păpușica și a atins cu fața ei fiecare deget al meu. A luat apoi brațele păpușii și le-a pus unul pe o mână a mea și unul pe cealaltă mână.
Mi-a spus că deși părinții ei sunt divorțați, ea este legată de amândoi.
Momentul a fost unul profund, tristețea ei s-a schimbat de la blocaj și suferință la deschidere și fluiditate. Brațele i s-au relaxat și fiecare parte a corpului respira, conștient și conectat.
Pentru ea a fost o experiență profundă, la fel ca pentru mine, iar după aceea a simțit o pace intensă și o împlinire profundă.
 Song-li a avut probleme serioase de sănătate în ultimul an. Deși suferise mai multe operații, acestea nu au ajutat-o prea mult, căci, după o ușoară îmbunătățire, lucrurile se înrăutățeau din nou. Astfel, următoarea explicație viabilă devenise cea psihologică. Fusese deja la câteva ședințe terapeutice, de aceea, teama mea era să nu le repet, așa că am întrebat-o direct ce făcuse până atunci. Nu este bine să ai prea multe abordări diferite la aceeași problemă, lucru ce necesită o judecată profesională foarte atentă.
Dacă mergi la un doctor, o a doua opinie ar putea fi utilă, dar 4-5 opinii diferite sunt cu siguranță derutante. Lucrul cu o problemă la un terapeut poate produce profunzime, dar să tot treci de la unul la altul poate fi contra productiv. De aceea nu am vrut să mă adâncesc în mod automat în acea problemă.
Am întrebat-o despre trecutul ei - ce s-a întâmplat în urmă cu un an, când a început să aibă probleme de sănătate. Mi-a povestit că doar ce cumpărase niște „bancnote" care în China se ardeau în general în scop comemorativ. Tatăl ei murise în urmă cu 5 ani și de aceea cumpărase hârtiile.
Pe când le cumpăra, o „vrăjitoare" (așa s-a exprimat) a avertizat-o să nu cumpere prea multe, altfel se va îmbolnăvi. A încercat să returneze imediat achiziția, dar magazinul nu a acceptat.
Curând după aceea s-a îmbolnăvit.
Am întrebat-o ce relație avea cu tatăl ei. Fusese una apropiată, tonică, se gândea zilnic la el și deseori îl asocia cu elemente din viața ei, cum ar fi fiul ei.
E important să afli circumstanțele din viața cuiva, mai mult decât să te îndrepți direct către problema emoțională. Contextul oferă informații esențiale ce pot ghida traiectoria terapiei.
Am rugat-o să îmi spună mai multe despre frecvența gândurilor sale - după 5 ani, mi se păreau destul de concentrate și indicau un fel de treabă neterminată.
Nu mi-a putut spune despre ce este vorba sau cum se simte când se gândește la tatăl său, cu toate astea, păreau să fie gânduri pozitive.
La următoarele ședințe s-ar putea să pătrund mai adânc în conștientizarea ei, dar, dată fiind lipsa clară a unei căi de acces, nu am vrut să examinez acest lucru, ci să mă concentrez pe ceea ce arăta. Este una din modalitățile Gestalt prin care nu forțăm „rezistența".
Am stat o vreme, încercând să înglobez ceea ce a spus deja.
Voiam să folosesc structurile de care dispunea în acel moment - banii, vrăjitoarea și obsesia ei de a se gândi la tatăl său.
I-am propus o temă pentru acasă - un experiment Gestalt extins.
I-am sugerat să cumpere o sigură bancnotă. Am întrebat și am aflat că are o fotografie cu tatăl său în calculator. Așa că i-am spus ca în fiecare zi la aceeași oră să taie cu foarfecele o bucățică din acea bancnotă, să o pună într-un arzător, să deschidă poza tatălui din calculator, să îi ceară acestuia să îi binecuvânteze viața și apoi să închidă fotografia.
Acesta este cunoscut în terapie ca „prescrierea simptomului" și este dublat în Gestalt de „teoria paradoxală a schimbării", fiind mai conștientă de prezent.
Voia mai mult - o extensie clară a căutării ei neistovite a unei terapii în plus pentru această problemă, precum și un izomorf a avertizării făcute de vrăjitoare - de exemplu: nu fii lacomă să iei prea multe lucruri valoroase - reprezentate de bani!
Cu toate acestea, am observat neliniștea ei și am luat-o în considerare ca subiect de lucru la o ședință următoare.
Era în concediu medical, așa că am întrebat-o cum și-a petrecut ziua. A stat acasă și practic a avut 8 ore în care a gătit, s-a odihnit și a ieșit la plimbare.
Am întrebat-o dacă există vreo cauză socială de importanță pentru ea, dar mi-a spus că nu.
I-am sugerat să găsească un proiect de serviciu social pe care i-ar plăcea să îl pornească și pe care să îl desfășoare în amintirea tatălui său.
Acest lucru schimbă simbolismul, ca o rampă de lansare către viață și implicare, în schimbul acceptării bolii, morții și a lipsei de implicare. Îi oferea de asemenea ceva pozitiv la care să se concentreze pe timpul zilei - ceva care să îi redea sens vieții.
 Acest cuplu făcea eforturi de ceva vreme.
Primul lucru pe care mi l-a spus Rhonda în ședință a fost: „părinții mei au divorțat, iar eu mi-am promis că nu voi face asta niciodată familiei mele". Era extrem de epuizată. Brian a înconjurat-o cu brațul, dar ea l-a respins.
I-am spus să se așeze în fața ei, pentru a se putea vedea.
Cel de-al doilea lucru pe care l-a spus ea a fost: „Gata, nu mai pot continua. Această relație s-a sfârșit pentru mine."
Brian a fost șocat. I-a spus că a auzit-o de multe ori spunând acest lucru și că el s-a străduit din răsputeri să se schimbe în ultimele luni. A început să explice acest lucru, dar l-am oprit. Din punct de vedere Gestalt, explicațiile reprezintă un mod de a evita realitatea.
I-am spus să îi spună pur și simplu ceea ce simte. A avut nevoie de mult sprijin până când a reușit să-i spună că se simte speriat și abandonat. Apoi a început să plângă.
Ea a rămas tăcută o vreme. Când i-am dat un imbold, a spus că se simte goală; din cauza emoției puternice părăsise starea de conștientizare. În Gestalt, nu forțăm persoanele care se află în acest punct.
Așa că am lucrat mai mult cu el, explicându-i că ea nu este disponibilă și că nu are niciun sens să o forțăm; am rămas alături de el și de sentimentele sale și l-am ajutat să se regăsească în acel moment. Am confirmat ceea ce simțea, ce îngrozitor era pentru el să fie în această postură și cât de greu era pentru el faptul că ea „trăsese obloanele" și nu era de loc alături de el în acest moment de neputință și suferință.
Apoi, Rhonda l-a privit cu lacrimi în ochi. A spus - acest lucru s-a întâmplat cu mama ta și cu fosta ta soție, eu nu am vrut niciodată să îți fac una ca asta.
A izbucnit în lacrimi și s-a retras în sine. L-am încurajat să rămână prezent și să observe că, acum, ea are lacrimi în ochi, a devenit disponibilă, și să accepte legătura stabilită în acel moment. A fost extrem de greu pentru el.
I-a spus că se simte vinovat, că simte că a dat greș și că vrea să mai încerce. L-am oprit, însă, pentru că din partea ei nu exista un spațiu emoțional pentru o discuție despre viitor.
Am întrebat-o apoi pe ea dacă poate accepta ceea ce a spus el. A privit în gol - așa că i-am sugerat să îi spună că nu este pregătită să accepte acest lucru - aceasta era o adevărată afirmație emoțională din partea ei.
Lui i-a fost foarte greu să audă asta. L-am sprijinit să îi arate și ei acest lucru. Ea i-a spus că îi observă furia, resentimentele și tristețea din priviri. I-am spus să numească lucrul de care era legat fiecare din cele trei sentimente pentru el.
Ea a ascultat, dar apoi a spus: „Nu vreau să mai continuu și mă simt îngrozitor, pentru că știu cât de greu îți este."
Brian s-a așezat, s-a retras în sine și am observat că nu mai era prezent. I-am sugerat să îi spună și ei că nu mai poate asculta acest lucru acum, dar abia a reușit să facă acest lucru.
Astfel că i-am spus Rhondei să vorbească cu mine. Aceasta este o tehnică în terapia de cuplu - să sprijini o persoană dacă partenerul nu este prezent, pentru a înlătura tensiunea, iar cealaltă persoană poate fi un simplu martor.
Rhonda a spus că vrea să îi ofere cât de mult timp pentru ca el să accepte această situație, iar eu i-am spus că probabil că nu o va accepta niciodată. El o iubea și nu era dispus să renunțe. Pentru ea a fost un șoc.
Așa că am scos la lumină mai multe sentimente și afirmații personale din partea ei.
Apoi, Brian a devenit prezent, iar ea i-a spus că se simte vinovată și că îi pare foarte rău. Au început amândoi să plângă. El a vrut să se apropie, dar ea a refuzat și l-a rugat să păstreze distanța.
Am întrebat-o de ce, iar ea a spus că nu îl mai iubește. M-am îndoit de această afirmație - este bazată pe o idee eronată despre iubire ca sentiment pur. I-am cerut în schimb să o transforme într-o afirmație personală. A spus: „Mi-am închis sentimentele."
Nu era însă momentul să lucrăm cu asta - simpla acceptare era un pas spre posibiliatea viitoarelor alegeri.
Așa că i-am cerut lui să confirme faptul că a auzit-o și să spună ceea ce simte. A reușit să o facă și au plâns amândoi.
Ceva s-a schimbat totuși. În mijlocul imposibilului - și cine știe ce ne rezervă viitorul - au reușit să stabilească un contact profund și sincer. Ajunseseră amândoi într-un punct copleșitor, dar cu ajutorul meu acordat celui care a rămas prezent la momentul respectiv, au reușit să depășească momentul și să fie împreună în acel moment de pierdere și disperare.
Finalul a fost necunoscut. În Gestalt, însă, ne concentrăm pe stabilirea unui contact sincer și profund; el devine temelia unei relații adevărate - și era lucrul care le lipsea în acel moment.
|
|
|
