Case #9 - Soluţia este de a nu da o soluţie

Jane are un fiu adolescent. Ea are probleme în a îl motiva şi este în conflict cu privire la posibilitatea de a-l presa să meargă bine cu şcoala, sau să-l lase mai liber pentru a-şi găsi propriul său nivel. El petrece mult timp pe internet.
Ea mă solicită pentru sfaturi, soluţii, şi pentru îndrumare.
Desigur, o parte din mine ar fi fericită să-i dea sfaturi părinteşti - la urmă urmei, am crescut 5 copii. Sunt o mulţime de opinii pe care le am cu privire la ceea ce ar putea fi de ajutor.
Cu toate acestea, am refuzat invitaţia ei, şi m-am concentrat în schimb pe sentimentele ei, aşa cum mi-a prezentat situaţia. Ea ocoleşte problema - amintindu-şi o experienţă pozitivă dintr-un curs dedicat părinţilor, anticipând lucruri care nu erau bune pentru fiul ei. Este greu s-o ţin în prezent, cu mine, şi cu sentimentele ei.
Îi vorbesc despre unele dintre sentimentele din perioada în care mi-am crescut adolescenţii. Acest lucru îi creează un anumit spaţiu pentru a se deschide şi a vorbi despre starea ei de anxiozitate şi tensiune. Dar, în timp ce fac acest lucru, ea zâmbeşte. Comentez despre ceea ce văd şi ceea ce aud, şi o întreb cum este această diferenţa pentru ea.
Ea vorbeşte mai degrabă despre încercarea de a arbora o faţă fericită, decât de a fi mereu îngrijorată şi tristă. Într-o anumită măsură acest lucru funcţionează pentru ea.
Dar tensiunea ei arată că aceasta nu funcţionează suficient.
Aşa că îmi păstrez concentrarea pe prezent, pe experienţa ei, şi îi povestesc despre propriile mele dificultăţi din perioada în care copiii mei erau de această vârstă.
Încetul cu încetul, ea îşi permite să simtă mai mult. I-am cerut să respire mai profund.
Ea spune că se simte pierdută. Îi sugerez că, decât să-i ofer soluţii pentru a ieşi din acel loc pierdut, mai bine stau cu ea acolo pentru o vreme. Îi propun un minut, în care să fim împreună în acel loc.
Ea se relaxează iar apoi începe să simtă o căldură interioară. I-am observat mâna pe partea stomacului, în jurul coastelor. O conştientizez asupra acestui lucru. În mod normal, ea simte anxietate şi tensiune în stomac. Acum, ea simte căldură. Am rugat-o să respire mai profund.
Acum, ea simte mai profund, după care începe să plângă. Ea se deschide pentru a fi prezentă cu sentimentele ei cele mai profunde. Atât tristeţea cât şi căldură sunt prezente.
Acesta constituie punctul de integrare.
În cele din urmă, i-am oferit un principiu părintesc pe care m-i l-am însuşit şi mi-a fost foarte util. Acum ea îl poate primi mai degrabă de la o inima deschisă, şi nu ca pe o idee intelectuală.
Putem remarca aici faptul că în loc de a veni cu soluţii la care ea se aştepta (şi despre care spunea că le-a primit şi de la alte persoane), eu am stat cu propria ei rezistenţă, am invitat-o să trăiască în prezent, am stat împreună în rătăcirea ei, fapt care i-a permis să fie mai pe deplin cu sine însuşi în acel loc. Accentul a fost mai degrabă relaţional decât comportamental.