Joan era o clientă de 50 și ceva de ani. Avea mulți bani și două fiice mari, cu soți diferiți. Era divorțată și călătorea foarte mult.
Joan nu era fericită. Simțea o lipsă de încredere pe plan profesional, ce o împiedica să pună în practică numeroșii ani de studiu. Se simțea neînțeleasă de oameni și nesusținută de prieteni. Simțea că are mereu ceva de oferit celorlalți, dar că oamenii nu sunt cu adevărat interesați de ea. Era mânioasă și fixată pe această idee.
Terapia cu ea nu a fost ușoară. Ea voia soluții, dar respingea orice fel de sugestie. Cel mai mult voia empatie și înțelegere. Existau însă și multe feluri prin care își dorea pur și simplu simpatie.
După un timp am început să mă simt stânjenit de faptul că nu făceam decât să îi confirm cât de rău îi mergea tot timpul. Nu putea accepta că avea și ea o contribuție la situația asta și, de fiecare dată când îi atrăgeam atenția că ei i se datora felul în care stăteau lucrurile, avea tendința de a se apăra și de a se supăra pe mine reproșându-mi că nu o sprijin.
De regulă, în cea mai mare parte a ședinței nu vorbea decât despre cât de rău era totul și cât de urât era tratată de ceilalți. Mă aflam din nou în situația stânjenitoare de a sta pur și simplu să o ascult și implicit de a o încuraja să persiste cu acest blocaj dureros și neproductiv din viața ei.
Continua să se enerveze și să mă critice dacă o întrerupeam.
Nu a fost o terapie ușoară!
Am introdus idea că ceea ce se întâmplă în lume este de asemenea reflectat în relațiile noastre. I-am sugerat că uneori simțea că nici eu nu o înțeleg și nu o sprijin, exact ca și ceilalți oameni. I-am spus de asemenea că unele din reacțiile mele pot fi asemănătoare cu cele pe care le au alți oameni față de ea.
Uneori era interesată și deschisă, iar alteori nu voia decât să se întoarcă la poveștile ei obișnuite.
O dată i-am prezentat anumite aspecte la care doream să lucrez cu ea, în loc să petrec atât de mult timp ascultându-i poveștile. S-a simțit profund jignită și a devenit apoi extrem de furioasă. A vrut să renunțe la terapie.
În termeni relaționali, aceasta este ceea ce numim o „ruptură” în cadrul unei relații. Este responsabilitatea terapeutului să „repare” această situație admițând greșeala și reînnoind conexiunea.
Așa am procedat și eu - am recunoscut cât de mult a rănit-o ceea ce am făcut și cât de mult a supărat-o, trezindu-i totodată sentimentul de furie. Am admis faptul că am fost nerăbdator să trec la următorul pas al terapiei, fiindcă simțeam că m-am împotmolit, căci nu făceam decât să-i ascult poveștile. Am recunoscut faptul că modul în care am încercat să aduc mai multă prezență și voiciune în cadrul terapiei nu a funcționat pentru ea.
S-a simțit alinată, fiindcă era probabil pentru prima dată în viața ei când cineva își recunoștea vina de a fi produs ruptura din relație. Astfel, vindecarea a fost produsă de experiență, iar rezultatul a fost că o parte din ea a prins putere.
Cu toate astea, mai aveam mult de muncă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu