Murray lucrase în poliție timp de 20 de ani. Apoi, la locul unui accident, a simțit dintr-o dată cum și-a pierdut rezistența. În mod normal, putea depăși orice emoție ar fi trăit. Dar atunci a fost diferit. Simțea că nu poate să își mai revină.
O vreme a avut concediu medical din cauza stresului, dar era cu adevărat epuizat. Așa că s-a retras și și-a deschis un magazinaș într-un mic oraș.
Viața lui decurgea bine, dar încă se simțea foarte stresat, de aceea a venit la mine să îl ajut.
Problema lui Murray era că turuia non stop. Era și foarte amuzant, spunea o mulțime de povești și trecea de la una la alta. Teoretic putea vorbi non stop. Îmi făcea plăcere să îl ascult, deoarece era un bun povestitor.
Dar era greu să scoți vreun cuvânt pe altă temă și nu reușeam să trec dincolo de suprafața lucrurilor și să ajung la o terapie mai profundă cu el.
Acest lucru s-a întins pe mai multe ședințe, de fiecare dată întâmpinând aceeași provocare. I-am povestit despre experiența mea, dar nu a contat în nici un fel.
Am observat însă ceva. Murray avea un șchiopătat specific. Părea că mersul pentru el e dureros.
Așa că, în mijlocul uneia dintre povestirile sale, l-am întrerupt și i-am zis: „Am observat o polaritate interesantă. Vorbești foarte repede, dar ești nevoit să mergi încet."
Cu toate că m-a aprobat, pentru Murray nu părea un lucru important.
L-am întrebat: „Ce ar fi dacă ai vorbi la fel de rar precum pășești?"
Era o nouă propunere, care însă tot nu conta prea mult pentru el. Așa că i-am sugerat un experiment - să se plimbe prin cameră și să rostească câte un singur cuvând la fiecare pas.
Făcând acest lucru, era bineînțeles forțat să vorbească mai rar. Deodată, a înțeles ceea ce îi indicam eu - corpul lui încerca să îl încetinească, dar el nu observa acest indiciu. Când vorbea mai rar începea să simtă din nou - lucru pe care toată vorbăria lui îl împiedica.
O dată ce am avut acces la sentimentele lui, munca terapeutică putea începe cu adevărat.
În Gestalt acordăm atenție „fenomenelor" - în acest caz, viteza vorbirii (mai mult decât conținutul) și șchiopătatul său. Fără a ne grăbi să tragem concluziile în ce privește semnificația acestora, permitem noii configurații Gestalt să stabilească o conexiune între ele. În acest caz e vorba despre o polaritate profundă. Suntem atenți la polarități, deoarece ele indică deseori rupturi ale personalității, reprezentând modalități de a evita conștientizarea. O dată ce aceste separări devin conștiente, putem lucra cu ele, și, în mod firesc, persoana va obține o integrare mai mare - totuși, ar putea avea nevoie de puțin ajutor. Experimentul Gestalt s-a născut din aceste observații și reprezintă o cale de a explora conștientizarea acestor extreme, în loc să vorbim pur și simplu despre ele sau să le „cunoaștem". Genul de cunoaștere care ne interesează este un simț integrat, bazat pe corp.
O vreme a avut concediu medical din cauza stresului, dar era cu adevărat epuizat. Așa că s-a retras și și-a deschis un magazinaș într-un mic oraș.
Viața lui decurgea bine, dar încă se simțea foarte stresat, de aceea a venit la mine să îl ajut.
Problema lui Murray era că turuia non stop. Era și foarte amuzant, spunea o mulțime de povești și trecea de la una la alta. Teoretic putea vorbi non stop. Îmi făcea plăcere să îl ascult, deoarece era un bun povestitor.
Dar era greu să scoți vreun cuvânt pe altă temă și nu reușeam să trec dincolo de suprafața lucrurilor și să ajung la o terapie mai profundă cu el.
Acest lucru s-a întins pe mai multe ședințe, de fiecare dată întâmpinând aceeași provocare. I-am povestit despre experiența mea, dar nu a contat în nici un fel.
Am observat însă ceva. Murray avea un șchiopătat specific. Părea că mersul pentru el e dureros.
Așa că, în mijlocul uneia dintre povestirile sale, l-am întrerupt și i-am zis: „Am observat o polaritate interesantă. Vorbești foarte repede, dar ești nevoit să mergi încet."
Cu toate că m-a aprobat, pentru Murray nu părea un lucru important.
L-am întrebat: „Ce ar fi dacă ai vorbi la fel de rar precum pășești?"
Era o nouă propunere, care însă tot nu conta prea mult pentru el. Așa că i-am sugerat un experiment - să se plimbe prin cameră și să rostească câte un singur cuvând la fiecare pas.
Făcând acest lucru, era bineînțeles forțat să vorbească mai rar. Deodată, a înțeles ceea ce îi indicam eu - corpul lui încerca să îl încetinească, dar el nu observa acest indiciu. Când vorbea mai rar începea să simtă din nou - lucru pe care toată vorbăria lui îl împiedica.
O dată ce am avut acces la sentimentele lui, munca terapeutică putea începe cu adevărat.
În Gestalt acordăm atenție „fenomenelor" - în acest caz, viteza vorbirii (mai mult decât conținutul) și șchiopătatul său. Fără a ne grăbi să tragem concluziile în ce privește semnificația acestora, permitem noii configurații Gestalt să stabilească o conexiune între ele. În acest caz e vorba despre o polaritate profundă. Suntem atenți la polarități, deoarece ele indică deseori rupturi ale personalității, reprezentând modalități de a evita conștientizarea. O dată ce aceste separări devin conștiente, putem lucra cu ele, și, în mod firesc, persoana va obține o integrare mai mare - totuși, ar putea avea nevoie de puțin ajutor. Experimentul Gestalt s-a născut din aceste observații și reprezintă o cale de a explora conștientizarea acestor extreme, în loc să vorbim pur și simplu despre ele sau să le „cunoaștem". Genul de cunoaștere care ne interesează este un simț integrat, bazat pe corp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu