Case #45 - Cum să tratezi nefericirea

Betty voia să vorbească despre teama ei. Nu putea să identifice la ce se referea.
Până să fiu de acord cu idea ei centrală, voiam să știu mai multe despre ea. Am întrebat-o despre copii, căsătorie, muncă. Demisionase recent dintr-o slujbă pe care o avusese timp de 20 de ani și se afla într-o perioadă de tranziție. Viața de familie era așezată și liniștită, fiica ei era frumoasă și talentată, iar soțul o iubea.
Uitându-mă la ea, nu îmi părea chiar fericită. Am întrebat-o dacă era fericită și mi-a spus că nu. Toți credeau că are o viață perfectă, o familie perfectă. Am întrebat-o ce nu mergea.
Mi-a spus că soțul ei o iubea mai mult decât îl iubea ea pe el. Se simțea în siguranță lângă el, dar fusese o căsătorie aranjată, iar el nu era „genul" ei. Am întrebat-o care era genul ei: o persoană puternică, cu un simț personal al viziunii despre viață și gusturi bune, iar soțul ei nu avea niciunul din aceste lucruri.
Acest lucru a avut un efect puternic asupra mea și mi-a luat ceva pănă să acționez. O viață extraordinară din care lipsea ceva esențial. M-am uitat din nou în ochii ei și am văzut cât era de nefericită. Am întrebat-o ce vârstă are și mi-a răspuns că 44. Am întrebat-o dacă și-ar putea petrece următorii 44 de ani cu el și mi-a răspuns că da.
Așadar era clar, alegea să fie acolo. Prețul acestui lucru era un fel de ruptură fundamentală în simțul ei de legătură al unei relații. Lipsea un soi de nevoie fundamentală de pasiune, întâlnire, sinergie. Se împăcase cu o viață fericită superficială, care însă nu îndeplinea niște nevoi profunde.
În Gestalt ne interesează alegerea, aceasta fiind înțeleasă ca o noțiune existențială. Viața ne pune în diferite situații, dar mereu avem de ales. Simțul nostru de recluziune nu are cauze externe, ci rezultă din faptul că uităm că avem posibilitatea de a alege în fiecare moment.
Alegerile sunt urmate de consecințe, iar o viață bine trăită este una în care ne asumăm responsabilitatea pentru consecințe, în loc să îi învinovățim pe alții sau să ne petrecem viața dorindu-ne să fim altundeva.
În mare, cu asta se confrunta Betty. Alegerile sale erau clare, la fel și consecințele. Ea era însă nefericită și, dacă nu voia să rămână astfel, ceva trebuia să se schimbe.
Am stat o vreme să îi observ nefericirea pur și simplu, confirmând ceea ce era. Acesta este un spațiu relațional în care nu e nevoie să schimbi nimic, nu există un plan, iar atenția se concentrează asupra existenței, asupra faptului de a fi alături de cineva și asupra recunoștinței. Aceasta mai este cunoscută și sub numele de relaționare interpersonală.
Apoi a trecut la întrebarea „ce este posibil". Să ajungi acolo de la început înseamnă să dai un soi de „soluție" unei soluții care într-un fel nu are o soluție. Fiind prezenți o vreme în acel spațiu existențial, puteam explora împreună alte opțiuni și perspective.
Am întrebat-o dacă el îi cunoaște nefericrea, dacă i-a arătat-o așa cum mi-a arătat-o mie. A spus că nu. I-am împărtășit un incident din viața mea, când faptul că partenera mea mi-a dezvăluit nefericirea ei cu privire la ceva a avut un impact imens asupra mea. Deoarece el o iubea, acesta putea fi începutul unei schimbări.
I-am subliniat faptul că el nu va fi niciodată „genul" ei, dar, dacă era motivat, putea să facă ceva în acest sens. Mingea era mai întâi în terenul ei, ea trebuind să îi poată comunica lui eul ei real și nevoile sale. Provocarea era să facă acest lucru în așa fel încât să producă rezultate pozitive.
I-am spus să îi ceară să se uite în ochii ei pentru 10 minute, fără conversație, și să îi arate nefericirea sa. Apoi, putea să îi spună câteva lucruri mărunte cu care ar vrea ca el să înceapă, dar care să fie importante pentru ea.
Aceasta nu era însă neapărat soluția nefericirii ei. Adevărul era că se afla într-o situație în care nevoile ei nu era îndeplinite. I-am sugerat astfel să își exploreze atât creativitatea, cât și un fel de practică spirituală. Acestea ar putea să o ajute să descopere un nucleu al fericirii care să nu fie dependent de mediul ei exterior.
Gestalt nu susține sugerarea unor astfel de lucruri ca o soluție universală. În contextul unui simț profund al contactului cu blocajul personal, astfel de posibilități capătă un înțeles personal și există o motivație profundă în deplasarea în acea direcție. Dacă există interes, persoana poate fi ajutată prin sprijin practic - o conversație despre cum s-ar putea întâmpla și o serie de opțiuni.  

Case #44 - Coconul și renașterea

Nicole suferea. Povestea despre un vis pe care l-a avut, în care îi era teamă să iasă dintr-un cocon, neștiind dacă se va transforma sau va muri pur și simplu.
Am ales imaginea coconului. Am sugerat un experiment pe această bază - uneori nu e nevoie să cunoști toate detaliile contextului, trebuie doar să pornești de la o metaforă clară și puternică, pe care o oferă clientul. În acest caz, e în mod clar o metaforă transformațională, direct relevantă pentru terapie și care conține atât dorința de schimbare, cât și teama de aceasta. Experimentul Gestalt mai este denumit „urgența de siguranță", aceasta fiind un echilibru la care năzuim mereu - să ajutăm clientul să depășească momentul cu dorința lui de a supraviețui și în același timp să găsim o cale care să le ofere siguranța de a-și asuma riscul să încerce noul.
Am invitat 6 oameni din grup să se așeze în jurul ei precum coconul. Imediat a început să plângă mai intens și să se lase pe podea. Le-am spus tuturor să stea jos în jurul său. Ei i-am spus să nu se închidă în sine, ci să mențină contactul vizual. Altfel, unii se retrag în lumea lor, în afara relației. În acest caz, emoția circulă pur și simplu într-un mod care de fapt nu o mișcă.
În timp ce făcea acest lucru, s-a uitat la o femeie din grup și i-a spus: „Nu-mi placi". Acest lucru, însă, nu avea legătură cu femeia respectivă - ea îi aducea de fapt aminte de mama sa. I-am spus să îi vorbească deschis, să îi spună tot ceea ce ar vrea să îi spună.
A întrebat: „De ce m-ai părăsit?". În Gestalt, întrebările care încep cu „de ce" sun considerate nefolositoare, motiv pentru care oamenii sunt îndrumați să le treansforme în afirmații.
Întrebarea s-a transformat în diferite afirmații - durerea ei pricinuită de faptul că fusese abandonată de mamă în copilărie ieșind la iveală. Din nou, nu aveam nevoie să cunosc detalii ale poveștii pentru a lucra cu ele. Ea era în plin proces și asta era suficient.
A trebuit să o ajut să rămână în prezent, să mențină contactul vizual și să respire adânc. Au ieșit la iveală emoții puternice, atât pentru ea, cât și pentru reprezentanta mamei sale.
Sprijinul cercului a fost important, deoarece i-a oferit sentimentul că este într-un loc în care în mod normal s-ar prăbuși.
I-am spus să se așeze în brațele „mamei" și să se lase în voia somnului.
Când s-a trezit, peste 10 minute, a simțit că a renăscut și că are o căldură și o conexiune în sufletul ei, unde mai devreme era gol și durere.  

Case #43 - Vocea toxică a mamei

Theresa părăsise o slujbă stabilă și își crease propria companie, spunând că „provocarea" a fost motivul ei.
Se confrunta însă de multe ori cu o anxietate puternică - mai puțin atunci când știa că ceva va eșua. Când era vorba de succes, era neliniștită până ce acesta devena complet sigur. Anxietatea se regăsea și în viața personală.
Nu înțelegea de unde vine sau cum ar trebui să procedeze.
Am considerat că este ceva legat de control - era nevoia de control, pentru ca lucrurile să iasă într-un anumit fel. Am întrebat-o despre trecutul ei. Am reușit să stabilim faptul că mama ei era o persoană care voia să dețină controlul.
În timp ce vorbeam despre asta, a început să aibă o migrenă. Îmi era clar că mama sa „era în capul ei". I-am spus să o așeze pe mama ei pe pernă și să vorbească cu ea. Acesta este experimentul clasic Gestalt - transformarea dialogului intrapsihic într-unul explicit.
I-am spus să îi spună ceva mamei sale și apoi să facă un schimb psihic - să stea în locul „mamei" și să răspundă.
Am fost șocat de-a dreptul de lucrurile pe care le spunea mama ei. Erau rușinoase sau chiar mai rău, de exemplu o învinovățea pe Theresa pentru că era „urâtă", spre deosebire de sora ei frumoasă; îi spunea că este o persoană rea; îi spunea că ea (mama) nu a vrut să aibă copii, a fost doar o datorie și, oricum, ea și-ar fi dorit un băiat.
Aceasta nu este doar o mamă denaturată. Merită numele de mamă „toxică". Nu este ceva ce poate fi spus într-un dialog.
I-am sugerat ca mama să nu mai vorbească cu Theresa, pentru ca eu să o pot „interoga" pentru a putea afla mai multe despre ea.
Am făcut acest lucru, iar mama mi-a dat o serie de răspunsuri interesante, confirmând „diagnosticul" de mai sus. Considera că Theresa este o povară și era interesată doar de maniera în care copiii ei o făceau să arate bine. Theresa era acum un succes financiar și asta o făcea să arate bine, așa că nu mai era nervoasă pe ea.
Ați putea spune că este vorba doar despre proiecția Theresei, însă afirmațiile pe care mama i le-a spus Theresei în acest dialog erau, de fapt, cuvintele reale pe care i le adresase mama ei.
Nu interesează aici patologizarea mamei - era evident că și ea își ducea luptele ei, dar devalorizarea propriului copil este în mod cert toxică și produce o lipsă de încredere care s-a reflectat în anxietatea ei.
I-am spus să vorbească cu mama ei, stabilind de această dată limite foarte clare. A început cu „te rog să nu..." și am întrerupt-o, deoarece astfel încă depindea de o acțiune a mamei sale, lucru ce era cam greu să se întâmple.
I-am spus să reformuleze într-un mod care să vină de la ea... „Nu voi accepta". Astfel stabilea o graniță clară - lucru care este important în Gestalt.
Formularea câtorva astfel de afirmații i-a oferit putere. Avea nevoie de ajutor să le creeze. Apoi, s-a simțit mai liniștită și mai lămurită în ce privește ce trebuie să facă pentru a nu-i mai permite vocii mamei din capul ei să îi slăbească încrederea în sine.
Acest lucru a implicat folosirea unui experiment Gestalt clasic, aducând la suprafață un dialog intern blocat și oferind sprijinul necesar pentru a depăși momentul.

Case #42 - Siguranță și nesiguranță

Yasmin divorțase recent. Spunea că vrea să se maturizeze și să se separe mai mult de părinții ei. I se citea multă emoție în ochi, fapt pe care l-am observat și i l-am spus, împreună cu alte lucruri despre ea - o eșarfă colorată, mărgele în jurul gâtului.
Mi-a spus: „Mă simt în siguranță cu tine." I-am răspuns: „într-un fel, aceasta este o proiecție, deoarece sunt eu pur și simplu - eman siguranță în multe feluri, dar la un moment dat, s-ar putea să îți simt lipsa și să nu mai degaj acea siguranță". I-a fost greu să audă asta, fiindcă i-a adus aminte de dificultățile cu tatăl său și de nevoia de a clarifica limitele cu el atunci când s-a simțit confuză și nesigură.
A spus că apreciază faptul că am observat-o... era ceva de care avea nevoie. Mi-a spus despre dificultatea de a fi văzută independent de părinții ei și despre problemele provocate de faptul că era iubită doar condiționat, dacă era o fată cuminte.
Stând lângă ea, am confirmat modul în care îi puteam vedea eul din copilărie, cu nevoia de încuviințare, acceptare și grijă; dar în același timp, eul adult avea nevoia de o diferențiere, pentru a fi independentă, pentru a se descoperi și a-și stabili propriile limite.
Faptul că am văzut-o în ambele impostaze în același timp a emoționat-o profund. A fost unul din acele momente de conexiune interpersonală. I-am spus cum, în acest loc în care eu mă simt în largul meu, ancorat și prezent, pot într-adevăr crea condiții de siguranță pentru ca ea să poată fi deopotrivă susținută, ajutată, îngrijită, dar și eliberată, încurajată să își vadă de propria viață, pentru a ne putea întâlni ca doi egali.
Acest lucru era în asentimentul ei din multe puncte de vedere, îi vorbeam ca un adult, confirmând atât limita dintre noi, cât și legătura dintre noi - doi cercetători. Am invitat-o să vorbească din perspectiva copilului și să îmi spună ce așteaptă de la mine.
Mi-a spus că își dorea că tatăl ei să îi arate că este importantă pentru el. I-am spus că sunt bucuros să joc rolul tatălui ei - eram și eu tată de fete... și îi puteam vorbi din această perspectivă. I-am vorbit „ca și cum aș fi fost" tatăl ei, spunându-i ce mult înseamnă pentru mine.
Apoi a vrut să audă că este iubită necondiționat. Am întărit acest lucru, spunându-i că, deși poate nu am fost de acord cu unele alegeri pe care le-a făcut sau poate nu mi-au plăcut anumite aspecte ale sale, relația mea familială fundamentală era una de iubire.
Astfel, am răspuns nevoii ei de a fi văzută în această ipostază. Deși nu eram tatăl ei în natura procesului terapeutic, impactul a fost unul aproape similar.
Acesta este rezultatul stabilirii unei legături puternice și profunde în cadrul procesului terapeutic, care permite acestor afirmații să aibă efect.transformațional.
S-a simțit reîntregită, fiind capabilă să aducă la un loc atât copilul, cât și adultul din ea.