|
Josh întâmpina dificultăți în legătură cu iubita sa. Nu era sigur cu privire la relația lor. A avut un vis în care făcea dragoste cu prietena lui. Mama și tatăl său se aflau în spatele său. Tatăl lui era tânăr, încrezător, puternic. El era nesigur. Nu voia să o lase însărcinată. Când a apărut tatăl său, s-a simțit ușurat. Din perspectiva unui adept al lui Freud, aceasta ar fi presupus o mulțime de manevre, dar în Gestalt acționăm diferit. Gestalt presupune integrare și stăpânire, de aceea ne identificăm cu toate componentele unui vis. Ele ne dau acces la polaritățile și identitățile noastre. I-am cerut să se identifice cu fiecare personă din vis. În postura propriei persoane, era ezitant, reținut. În postura prietenei sale, își dorea acel lucru din toată inima fără vreo greutate. În rolul tatălui, era deschis, degajat, sănătos. În postura mamei, era înșelător, neînțeles, nu voia să fie văzut, se ascundea. Exista o aliniere - tatăl și prietena erau amândoi încrezători, puternici, iar el și mama sa erau nesiguri, vulnerabili, se ascundeau. Toate astea aveau sens, întrucât mama lui fusese foarte rece față de el în copilărie. Am explorat această răceală și mai ales modul în care el o manifesta în relație sub diferite aspecte. Am analizat modul în care se manifesta această răceală în neliniștea față de prietena sa și dificultatea lui de a se implica. Am explorat răceala, ceea ce el numea „gol emoțional", latura lui insensibilă. A făcut conexiunea între acest lucru și experiența lui de depresie și mai ales nonsens. Faptul că a devenit conștient de răceala sa l-a făcut mai puternic, deoarece a reușit să vadă că aceasta reprezenta un lucru fundamental pe care îl aducea în relație. Pentru a avea o experiență diferită, trebuia să găsească modalități de a se „încălzi", fără să apeleze la o sursă externă (iubita lui). Acest lucru se bazează pe principiul conștientizării, noțiunea Gestalt de responsabilitate și de identificare cu „prezentul". Această răceala a lui nu se va modifica, fiindca ea este înglobată în felul în care se implică într-o relație. Dar își poate spori conștientizarea și opțiunile și poate înțelege felul în care acestea se manifestă în relația lui.
Bridget era o persoană foarte sensibilă. În trecut, avusese niște alergii foarte urâte și era atât sensibilă fizic, față de mediul înconjurător, cât și ușor de speriat. Mi-a povestit cât îi este de greu când cineva se enervează pe ea. Se simțea foarte vulnerabilă, chiar și când era vorba doar despre mici neînțelegeri cu partenerul ei. Nu se simțea confortabil în pielea ei, mai ales când cineva din preajma sa era supărat. Am întrebat-o despre greșelile proprii. Mi-a povestit că uneori era încăpățânată sau insensibilă față de ceilalți. I-am vorbit și eu despre propria încăpățânare și lipsă de sensibilitate. Mi-a spus că putea să arunce priviri usturătoare și astfel să îi îndepărteze pe ceilalți. I-am cerut să își imagineze privirea aceea a ei usturatoare. Mi-a spus „e o privire turbată cu care aș putea ucide." Am încurajat-o să mențină acea privire ucigătoare și să șfichiuiască pe cineva cu privirea. Mi-a descris o imagine în care pocnea pe cineva peste față. Fusese abuzată sexual în tinerețe și nutrea o ură imensă față de bărbați. I-am spus să-și imagineze cum îl pocnește pe bărbatul care i-a făcut asta. S-a simțit puternică. I-am spus să își observe întreg corpul. A simțit o forță în mușchi, piele și picioare. Mai înainte era o tortură pentru ea să fie în pielea ei. Acum însă se simțea bine. Am vorbit despre sexualitatea ei. Timp de mulți ani a fost timidă din punct de vedere sexual, era speriată și se inhiba foarte ușor alături de partenerul ei. I-am spus să își imagineze că este agresivă sexual față de partenerul ei. Această imagine îi plăcea destul de mult. Am explorat alte sfere ale vieții sale în care putea fi agresivă - jucând baseball cu fiul său. Se simțea minunat. În această ședință am început cu vulnerabilitatea ei și cu senzația de „teamă față de mediul înconjurător". Această poziție lipsită de putere îi era foarte familiară, ea fiind o trăsătură a vieții sale ca adult. Îi afecta viața intimă alături de soțul ei și abilitatea de a participa la discuții aprige. A nu fi tratat cum se cuvine reprezintă polul opus pentru cineva și are impact asupra celorlalți. Am putut accesa propria mânie, identificând experiența declanșatoare, cu toate că aceasta era ascunsă. Indicatorii somatici - ochii - au reprezentat cheia către aprofundarea experienței sale de furie. Acest lucu s-a datorat vizualizării agresivității. Acest lucru nu încurajează în niciun caz manifestarea agresivității față de ceilalți. E mai degrabă vorba despre cunoașterea polarității opuse, pentru a o putea integra în cadrul personei ca ansamblu. Schimbarea a fost dramatică. Nu se mai simțea sensibilă, lipsită de putere, temătoare sau incompletă. Nu a schimbat situația doar în ceea ce privește agresivitatea sa, dar a simțit cum a redevenit activă din punct de vedere sexual cu partenerul său, lucru care nu se mai întâmplase de multă vreme. Descoperirea posibilității unei agresivități jucăușe, fie că era vorba de sex sau de fiul său, era pentru ea un lucru nou ce îi oferea o perspectivă diferită.
Dianne a fost o tînără scundă şi cu o grămadă de energie. Deseori vorbea ascuţit pe vocea unei „fetiţe" bosumflate. Îşi exprima frustrarea, pentrucă nu obţinu-se ce vroia în metoda noastră. Ea „auzise totul înainte" şi „nimic nu era o noutate aici". Neglijând conţinutul, părea că azvârlă toane de furie. Am întrebat-o la ce vârsta se simte şi ea mi-a răspuns, că la cinci ani. În terapie poate fi relevant şi convenabil să munceşti cu cineva la o vârstă „retrogradată" pentru a afla de ce are nevoie în acel loc şi pentru a-i răspunde. Totuşi, aceasta este o terapie de lungă durată şi nu întotdeauna potrivită. Am ales să lucrez cu Dianne pe moment. În această dimensiune, toate şansele sunt create în prezent, şi realitatea bine bazată este importantă. Am luat această decizie, pentrucă Dianne părea să fie înfiptă în această manieră de „fetiţă" şi oarecum, a munci cu ea împreună în acel loc, ar fi însemnat să accentuez un mod relaţional, care nu era viabil. Aşa că am rugat-o să-şi asculte vocea şi să intre cu mine în momentul prezent. I-am direcţionat atenţia asupra faptului că avea un băiat la vârsta de 26 ani, era deja femeie, şi era egală grupului alcătuit din alţi adulţi. S-a strâmbat, iar eu i-am atras atenţia asupra şanselor sale din prezent, invitând-o din nou, să intre în prezent. Am rugat-o să se ridice – era adâncită, şi să stea cu pieptul scos mai degrabă, decât ascunsă. M-a ascultat şi arăta diferită imediat. Am rugat-o să răsufle în organele feminine – ovare, cervix, uter. Să simte realmente feminitatea sa, să privească la celelalte femei din grup şi să se conecteze ca o pereche la ele. Mi-a răspuns, că acest fapt este destul de greu pentru ea... aşa că am încurajat-o şi i-am răspuns conform experienţei mele diferite, avute cu ea. În continuare se zbătea să fie matură. Am rugat-o din nou să revină în trupul ei. Atunci mi-a dezvăluit, că nu avuse ciclu de 4 luni. Nu exista un motiv medical – s-a oprit în momentul unui incident deranjant – despărţirea de un prieten. Dar s-a mai întâmplat şi înainte. I-am arătat că feminitatea sa părea, să depindă mai mult de factori externi, decât să fie consolidată în interior. M-a ascultat şi a acceptat această observaţie. Aşadar am confrontat-o cu situaţia, în care trăia – rămânând o fetiţă mică, nevroind să se maturizeze, să fie o femeie integră, puternică şi independentă de ceea ce alţii gândesc despre ea. I-am spus că o voi sprijini pentru a ajunge la deplinătatea sa, dar nu mai sunt de acord cu statutul ei de fetiţă neajutorată.
Jane are un fiu adolescent. Ea are probleme în a îl motiva şi este în conflict cu privire la posibilitatea de a-l presa să meargă bine cu şcoala, sau să-l lase mai liber pentru a-şi găsi propriul său nivel. El petrece mult timp pe internet. Ea mă solicită pentru sfaturi, soluţii, şi pentru îndrumare. Desigur, o parte din mine ar fi fericită să-i dea sfaturi părinteşti - la urmă urmei, am crescut 5 copii. Sunt o mulţime de opinii pe care le am cu privire la ceea ce ar putea fi de ajutor. Cu toate acestea, am refuzat invitaţia ei, şi m-am concentrat în schimb pe sentimentele ei, aşa cum mi-a prezentat situaţia. Ea ocoleşte problema - amintindu-şi o experienţă pozitivă dintr-un curs dedicat părinţilor, anticipând lucruri care nu erau bune pentru fiul ei. Este greu s-o ţin în prezent, cu mine, şi cu sentimentele ei. Îi vorbesc despre unele dintre sentimentele din perioada în care mi-am crescut adolescenţii. Acest lucru îi creează un anumit spaţiu pentru a se deschide şi a vorbi despre starea ei de anxiozitate şi tensiune. Dar, în timp ce fac acest lucru, ea zâmbeşte. Comentez despre ceea ce văd şi ceea ce aud, şi o întreb cum este această diferenţa pentru ea. Ea vorbeşte mai degrabă despre încercarea de a arbora o faţă fericită, decât de a fi mereu îngrijorată şi tristă. Într-o anumită măsură acest lucru funcţionează pentru ea. Dar tensiunea ei arată că aceasta nu funcţionează suficient. Aşa că îmi păstrez concentrarea pe prezent, pe experienţa ei, şi îi povestesc despre propriile mele dificultăţi din perioada în care copiii mei erau de această vârstă. Încetul cu încetul, ea îşi permite să simtă mai mult. I-am cerut să respire mai profund. Ea spune că se simte pierdută. Îi sugerez că, decât să-i ofer soluţii pentru a ieşi din acel loc pierdut, mai bine stau cu ea acolo pentru o vreme. Îi propun un minut, în care să fim împreună în acel loc. Ea se relaxează iar apoi începe să simtă o căldură interioară. I-am observat mâna pe partea stomacului, în jurul coastelor. O conştientizez asupra acestui lucru. În mod normal, ea simte anxietate şi tensiune în stomac. Acum, ea simte căldură. Am rugat-o să respire mai profund. Acum, ea simte mai profund, după care începe să plângă. Ea se deschide pentru a fi prezentă cu sentimentele ei cele mai profunde. Atât tristeţea cât şi căldură sunt prezente. Acesta constituie punctul de integrare. În cele din urmă, i-am oferit un principiu părintesc pe care m-i l-am însuşit şi mi-a fost foarte util. Acum ea îl poate primi mai degrabă de la o inima deschisă, şi nu ca pe o idee intelectuală. Putem remarca aici faptul că în loc de a veni cu soluţii la care ea se aştepta (şi despre care spunea că le-a primit şi de la alte persoane), eu am stat cu propria ei rezistenţă, am invitat-o să trăiască în prezent, am stat împreună în rătăcirea ei, fapt care i-a permis să fie mai pe deplin cu sine însuşi în acel loc. Accentul a fost mai degrabă relaţional decât comportamental.
Gabriela avea un băiat de 4 ani şi, a fost 5 luni însărcinată cu alt partener, Jose, căruia îi plăcea să fie prezentat ca fiind prietenul ei. Ei au fost împreună 2 ani. Ea trăia un sentiment de conflict cu privire la relaţiile ei cu bărbaţii. Jose o sprijinea şi era dornic să aibe copilul. El mai avea un alt copil în vârstă de 9 ani, cu o altă femeie care nu trăia cu el. Gabriela a simţit multă furie faţă de bărbaţi. Tatăl ei a fost distant şi inaccesibil şi, rareori o complimenta. Astfel ea simţea în acelaşi timp, atât dorinţa de amabilitate din partea bărbaţilor, cât şi respingerea de la distanţă a oricărui semn în această direcţie. Jose era cu ea, dar era ezitant în a se angaja pe deplin pentru a se căsători cu ea. Ea a simţit multă furie pe el din această cauza, iar acest lucru i-a distanţat. Dar apoi a fost speriată că el o va părăsi. Oricum, aceasta a călit-o şi, a făcut ceea ce îi era famliar- s-a gândit că trebuie să fie puternică şi să nu depindă decât de ea. Când a făcut acest lucru, problema a fost că s-a distanţat în continuare de dorinţa ei de sprijin şi amabilitate pe care o căuta. Aşa că am invitat-o să aducă acest lucru în prezent, împreună cu mine - eram şi eu bărbat în cele din urmă. Am rugat-o să-mi spună de ce se îndoieşte de bărbaţi. Apoi să-mi spună în mod direct-"Am încredere că vei fi amabil, am încredere că nu eşti aici doar pentru propriul tău interes" etc. Ea a fost reticentă în a-mi spune aceste lucruri în mod direct, dar am încurajat-o, spunându-i că mă simt echilibrat şi sigur pe mine şi, că mă pot descurca. Până la urmă a făcut-o. Am întrebat-o ce a simţit - o mică amorţeală. Aşa că am rugat-o să respire, să-şi deschidă sentimentele. Ea a intrat în contact cu furia ei. I-am cerut să-mi spună din nou, cu furie. Ea a făcut acest lucru, şi apoi a izbucnit în lacrimi. Faptul că am ascultat-o, nu m-am retras sau reacţionat, ci doar am stat constant, a marcat-o profund. I-am spus că mi-am simţit grija faţă de ea în acest loc. Ea a izbucnit în hohote. Era atât de obisuita să respingă bărbaţii cu furia ei, astfel încât să găsească pe cineva care să fie încă acolo, a fost o experienţă nouă pentru ea. Când s-a liniştit, a spus că aceasta a fost o experienţă puternică pe care a trăit-o. Cunoaşterea faptului că este posibil să aibă simultan atât furia cât şi nevoia ei, a constituit îndeplinirea unei dorinţe profunde pe care o avea încă din copilărie. Aceasta nu a fost neapărat o experienţă universal "curativă". Dar a fost o experienţă nouă, profundă, şi ca atare ceva ce ea poate integra şi ce poate deveni o nouă parte a ei, o cunoaştere, putere şi încredere, astfel încât să nu simtă mereu că ar trebui să-i suporte pe toţi bărbaţii din lume ('hold up the world'). Desigur, această capacitate crescută de a fi vulnerabilă, ar putea apoi crea cicluri pozitive în relaţionare, astfel încât ea s-ar putea alege cu un alt tip de comportament pornind de la unul care i-a fost familiar. Procesul Gestalt implică acordarea atenţiei în contextul experienţei ei, apoi crearea unui experiment pentru a permite o nouă experienţă relaţională. M-am folosit pe mine, astfel încât am putut să-i răspund direct, şi astfel să stabilesc o conexiune "Eu-Tu". Prin concentrarea pe relaţia terapeutică, am pus bazele pentru schimbarea relaţiilor ei pe tot restul vieţii.
Changchang era era în al 50-lea ei an de viaţă. Era o persoană foarte amabilă. De fapt, era foarte grijulie cu toţi cei din jurul ei. Dar a destăinuit că avea o căsătorie nefericită. Nu se simţea împlinită, se simţea singură. S-a dovedit că deşi avea prieteni, era foarte sociabilă şi era bine văzută de ceilalţi, se simţea totuşi nefericită şi singură. Am intrat cu ea într-un dialog direct. I-am spus – mă simt foarte confortabil în prezenţa ta. Am impresia că eşti foarte îngăduitoare şi există suficient loc ca să mă simt eu însumi, astfel încât să mă poţi accepta. Ea m-a aprobat – acesta fiind modul ei de a se comporta cu oamenii. I-am spus cât de mult mi-a plăcut acest sentiment – de a mă simţi foarte în siguranţă. Ea a dat din cap şi a afirmat că acest lucru este important şi pentru ea. I-am explicat cum îmi imaginez că ar fi posibil să o avantajeze acest sentiment – de a se încrede în sine, de a se sprijini pe sine, sau de a-şi accepta propria căldură sufletească. Ca terapeut, a fost un pic cam dificil pentru mine de a mă situa în poziţia de autoritate, de profesionist, sau de mărinimos, deoarece am simţit propriile trebuinţe care apareau în faţa generozităţii ei. Ea a dat din cap - ar putea recunoaşte toate acestea, deşi rareori le-a putut exprima în mod atât de direct. Am remarcat de asemenea că şi eu mă simt un pic inconfortabil într-un fel mai greu de definit. Ea urmarea numai să ofere, şi avea o mulţime de oferit. Dar oare chiar este capabilă să primească. Poate primi ceva din partea mea? Ochii i s-au înlăcrimat. A spus că acest lucru este dificil. Chiar şi eu am fost impresionat pe moment. Am stat pentru o vreme împreună, în linişte, în acest contact emoţional. Dar nu putea prelua nimic de la mine. Ea se simţea aproape obligată să dăruiască. Această situaţie nu a fost echilibrată. Astfel că am recurs la un experiment Gestalt. Am găsit câteva bile frumoase de sticlă în cameră şi le-am luat în mâna. I-am spus, voi începe să-ţi dau câte o singură bilă de sticlă. Vreau să o iei de la mine, ca şi cum ai primi un cadou. Ea a fost de acord şi am făcut acest lucru. Am făcut-o foarte încet, uitându-mă la ea, ca să mă asigur că într-adevăr le primea de la mine. Ea a fost şubredă, şi-a manifestat vulnerabilitatea şi a plâns ori de câte ori a luat o bilă. Mi-a spus că a fost prima dată când îşi poate aminti că după o lungă perioada de timp, a luat cu adevărat ceva de la altă persoană. Ea a fost mereu cea care dăruieşte, primindu-şi astfel recunoaşterea. Dar totul a fost în cele din urmă degeaba, deoarece fluxul nu era reciproc şi, ca rezultat, relaţiile tindeau să stagneze. De aici însingurarea ei, în ciuda faptului că era bine văzută şi avea mulţi prieteni. Aici, m-am folosit în dialog, de propria mea experienţă. Decât să vorbim despre restul vieţii ei, am adus-o mai degrabă în prezent, iar experimentul a fost între noi doi. Astfel, noua ei experienţă a fost posibilă, deoarece m-am investigat şi eu, la fel de mult ca ea. Am adus conştientizarea într-o tranzacţie relaţională, care a fost în mod normal, automată şi în afară conştientizării. Aducând în discuţie propria mea experienţă (şi nu o judecată), ea a putut să accepte, şi să fie deschisă la ceva diferit.
Workshops coming up:
Hong Kong 6-8 June,
Personal Growth/Spiritual Growth
- see below
Shanghai 10-15 June,
Gestalt intensive
下一个即将到来的工作坊在2014年6月10日-6月15日! 请传播。更多信息，请电133-1176-7286,电子邮件: huangjianhe@vip.163.com或访问 www.zhxlw.net
-----------------------------------------------------
Steve Vinay Gunther : 澳大利亞利斯莫爾人,
一位在靈性路上走過了40個年頭的實修者;
一位手彈吉他情感真摯信仰『愛是一切』的吟唱者;
一位笑容可掬給人如沐浴春風般溫暖的『長輩』;
一位目光深邃眼睛裡流露著平靜與洞見的老師；
一位樸實無華卻可以將真理實相展示在你面前的完形大師。
何為靈性?如何去修行實踐? 它和心理治療的方法有何相似或不同之處？這些問題將透過審視所組成靈性和療愈的原則、實踐和體驗來進行探索和詮釋。
在工作坊中，老師將會把靈性修持的整個架構圖清晰地展示給大家,有了這張靈修地圖，我們在回歸靈性的路途上會很清楚自己在哪個階段，或哪個位置， 離目的地還有多遠。
這個工作坊是獨一無二的。它可以加深我們對自己靈性的了解，并指明怎樣去運用到與不同對象的關係中。此工作坊在過去的15年里曾在12個不同的國家開班；這是首次引入香港。
課程時間: 6月6 – 8日(10:00am – 6:00pm)
課程費用: HK$4800
上課地點: 本中心
入款帳號: 中國銀行(香港)分行: 012-5511-00-9663-6
帳戶名稱: WE CENTER (恒●慧)
注: 凡在5月15日前報名者優惠價HK$4300
本中心傾心提示： Steve Vinay Gunther 是值得推荐給朋友們的一位老師, 課程詳情請參閱附件。
Trevor avea 33 de ani. Crescuse în India cu mama sa, tatăl său nefăcând parte din peisaj deloc. A fost trimis la o şcoală care oferea foarte multă libertate elevilor săi, dar nu la fel de multă îndrumare. Pe la 20 de ani a venit în Australia, unde se distra mult şi muncea şi mai mult. De-a lungul copilăriei lui, mama sa muncea mereu, astfel că abia apuca să o vadă, deşi locuiau în aceeaşi casă. Ea a venit în Australia acum 5 ani şi a cumpărat o casă, în care locuieşte el acum. Încearcă să recupereze tot timpul pierdut – petrec mai mult timp împreună acum decât au făcut-o vreodată în copilăria lui. Trevor era isteţ, chipeş, încrezător, dar cu toate astea nu reuşea să îşi facă o prietenă sau cel puţin să aibă o relaţie pe termen lung. Erau multe chestiuni de abordat. Una majoră era sprijin versus libertate. Trevor a crescut beneficiind de multă libertate, atât la şcoală, cât şi acasă, dar i-a lipsit organizarea şi sprijinul. Am introdus această idee în şedinţă. I-am sugerat să joc eu rolul unui profesor de la şcoală. La început am jucat rolul unui profesor care acorda foarte multă libertate şi l-am întrebat ce simte. Era o experienţă familiară pentru el – plăcerea libertăţii şi în acelaşi timp sentimentul de rătăcire. Apoi, am jucat rolul profesorului pe care nu l-a avut niciodată: îi dădeam o structură exactă, dar îl şi încurajam în acelaşi timp. A început să lăcrimeze, iar spaima lui ascunsă a început să scadă. În acelaşi timp, era ceva neobişnuit pentru el, fiindcă simţea o anumită stare de revoltă. Apoi am făcut schimb. Eu am jucat rolul lui, iar el pe al profesorului care trasa regulile şi oferea sprijin. Acest lucru i-a făcut plăcere. S-a simţit mai puternic. Ca temă, i-am spus să descrie o serie de astfel de imagini. Săptămâna următoare a venit cu o realizare majoră – până atunci nu reuşise niciodată să îmbine cele două zone distincte: organizarea era asociată exclusiv muncii, iar libertatea – distracţiei, iar dorinţa sa de a fi apreciat a dus la un comportament manipulator în cadrul relaţiilor sale. Pe măsură ce a devenit conştient de fiecare sferă, a reuşit să îmbine cele două aspecte separate ale sinelui. În cadrul acestui proces am folosit experimentul Gestalt, ce constă în întruchiparea şi punerea în scenă a diferitelor laturi ale sinelui, am adus în prezent experienţe din trecut, am creat noi experienţe pentru a intensifica această descoperite şi am explorat aceste experienţe, analizând senzaţiile corporale. Am folosit procesul creativ al artei pentru a duce conştientizarea mai departe, astfel încât relaţia terapeutică să poată oferi un spaţiu propice pentru a aduce în discuţie toate acestea.
Tracy fusese măritată timp de 12 ani şi avea un copil. Nu a avut o căsnicie nefericită. S-a înţeles forte bine cu partenerul ei, însă făceau sex foarte rar. La începutul relaţiei lor, ea a plecat un an în străinătate. În acest timp, a avut o aventură foarte intensă şi activă din punct de vede sexual. A fugit de ea, s-a întors acasă şi s-a măritat. Cu toate acestea, i-a trebuit foarte mult timp să depăşească această experienţă şi tot nu a reuşit să o facă în totalitate. În Gestalt, acesta este un exemplu clasic atât de lucru neterminat, cât şi de polarităţi. În timp ce îmi spunea povestea ei, am întrebat-o ce simte. Aceasta este o întrebare clasică în Gestalt. Avea multe sentimente complexe. Le-am trecut în revistă pe cele somatice şi ne-am rezervat mai mult timp pentru a lucra cu tristeţea, intensitatea şi natura ascunsă a experienţei. Nu este nevoie să te întorci în "trecut", deoarece trecutul este prezent şi avem astfel la dispoziţie toate cele necesare pentru rezolva chestiunea neterminată din trecut. Am lucrat de asemenea şi cu polarităţile: natura ei sexuală sălbatică şi cea de soţie fericită, firea gata oricând să depăşească obstacole şi cea conservatoare, care nu îşi asuma riscuri. De-a lungul conversaţiei, am făcut-o să schimbe rolurile, iar ea mi-a arătat ambele laturi ale personalităţii sale. Am identificat de asemenea ce sentimente trăieşte în fiecare ipostază şi am rugat fiecare instanţă să o critice pe cealaltă: "tu eşti prea sălbatică", "iar tu eşti prea plictisitoare". După un lung dialog, cele două naturi s-au apropiat şi au căzut de acord asupra unei căi de mijloc. Acest lucru se petrece firesc, beneficiind de un ajutor adecvat şi duce la integrarea laturilor noastre, aşa cum le numea Fritz Perls.
H folks.
I wanted to let you know that I will be running two workshops in Romania in May.
-------------------------------------------------------
Workshop #1
Host:
Societatea de Gestalt Terapie din Romania
Workshop subject:
A Gestalt approach to working with couples
City:
Bucharest
Contact:
gestaltro@yahoo.com
ph +40 (21) 319 69 52
-------------------------------------------------------
Workshop #2
Host:
AMURTEL Romania
Workshop subject:
Psychotherapy and spirituality
City:
Bucharest
Contact:
didi@amurtel.ro
ph +40 (744) 565 252
Lian a venit la mine deoarece avea pe faţă o erupţie cutanată de care nu mai putea scăpa.
Am cerut câteva informaţii contextuale despre viaţa ei, nivelul de stres, sănătate, dietă, exerciţii şi familie.
Era tânără – la vreo 20 de ani şi deja matură. Încercase deja o mulţime de tratamente, dar nimic nu a ajutat-o să scape de iritaţie.
Era o persoană tăcută şi spunea că deseori oamenii nici nu o observau pe ea, ci doar iritaţia sa.
I-am spus să îşi imagineze că ea este acea erupţie şi să se descrie. A spus lucruri precum:
• Sunt roşie.
• Nu mă pot ascunde.
• Sunt sensibilă.
• Nu vreau să dispar.
• Îi îndepărtez pe oameni.
• Sunt urâtă.
• Sunt inflamată.
Am verificat împreună trăirile pe care le resimţea în corp în timp ce făcea aceste afirmaţii. Mi-a spus că a resimţit sensibilitate, căldură şi disconfort.
Apoi am analizat împreună fiecare din afirmaţiile sale. I-am spus "vorbeşte-mi despre culoarea roşie" şi am ajutat-o să observe semnificaţia pe care o avea această culoare în viaţa ei. Mi-a spus că avea o amintire tristă legată de noul an chinezesc, cu o mulţime de lucruri roşii de jur împrejur, când tatăl sau nu s-a mai întors acasă.
Fiecare afirmaţie scotea la iveală o amintire. Când spunea că nu se poate ascunde, de fapt exprima dorinţa de a se ascunde de mama ei, care o bătea.
Am întrebat-o despre declaratia de a impinge oameni departe . La început, ea nu mi-a putut explica - era o persoană foarte amabilă, care dorea să facă mereu lucruri pentru celelalti. Dar, așa cum am intrat mai adânc, era evident că ea a folosit "dătătorul" în relație pentru a nu permite oamenilor sa se aproapie de ea . Pentru a accepta de la alții , înseamnă să lasi sa se apropie de tine.
Voalul cu o mulțime de putere era "impinge oameni departe ". Am rugat-o să-mi spuna in direct: "Vreau să te împing departe". Pentru acest lucru i-a trebuit o mulțime de energie, odată dupa ce a trecut peste timiditatea ei. Am invitat-o pentru a împinge împotriva mâinile mele, așa că si cum ar putea întruchipa de împinge-me departe. Ea a făcut acest tentativ la început, și apoi mult și mult mai puternic. Toată energia ei a trecut prin mâinile ei.
Am întrebat-o ce a simțit: furie. Așa că am lucrat cu ea pentru intruchipea furia ei.
Am mai văzut-o doar de două ori si mi-a spus ceva timp mai târziu că erupția cutanata in mare parte sa eliminat și că era capabila să fie mai asertiva în viața și in relațiile ei.
Joan era o clientă de 50 și ceva de ani. Avea mulți bani și două fiice mari, cu soți diferiți. Era divorțată și călătorea foarte mult.
Joan nu era fericită. Simțea o lipsă de încredere pe plan profesional, ce o împiedica să pună în practică numeroșii ani de studiu. Se simțea neînțeleasă de oameni și nesusținută de prieteni. Simțea că are mereu ceva de oferit celorlalți, dar că oamenii nu sunt cu adevărat interesați de ea. Era mânioasă și fixată pe această idee.
Terapia cu ea nu a fost ușoară. Ea voia soluții, dar respingea orice fel de sugestie. Cel mai mult voia empatie și înțelegere. Existau însă și multe feluri prin care își dorea pur și simplu simpatie.
După un timp am început să mă simt stânjenit de faptul că nu făceam decât să îi confirm cât de rău îi mergea tot timpul. Nu putea accepta că avea și ea o contribuție la situația asta și, de fiecare dată când îi atrăgeam atenția că ei i se datora felul în care stăteau lucrurile, avea tendința de a se apăra și de a se supăra pe mine reproșându-mi că nu o sprijin.
De regulă, în cea mai mare parte a ședinței nu vorbea decât despre cât de rău era totul și cât de urât era tratată de ceilalți. Mă aflam din nou în situația stânjenitoare de a sta pur și simplu să o ascult și implicit de a o încuraja să persiste cu acest blocaj dureros și neproductiv din viața ei.
Continua să se enerveze și să mă critice dacă o întrerupeam.
Nu a fost o terapie ușoară!
Am introdus idea că ceea ce se întâmplă în lume este de asemenea reflectat în relațiile noastre. I-am sugerat că uneori simțea că nici eu nu o înțeleg și nu o sprijin, exact ca și ceilalți oameni. I-am spus de asemenea că unele din reacțiile mele pot fi asemănătoare cu cele pe care le au alți oameni față de ea.
Uneori era interesată și deschisă, iar alteori nu voia decât să se întoarcă la poveștile ei obișnuite.
O dată i-am prezentat anumite aspecte la care doream să lucrez cu ea, în loc să petrec atât de mult timp ascultându-i poveștile. S-a simțit profund jignită și a devenit apoi extrem de furioasă. A vrut să renunțe la terapie.
În termeni relaționali, aceasta este ceea ce numim o „ruptură” în cadrul unei relații. Este responsabilitatea terapeutului să „repare” această situație admițând greșeala și reînnoind conexiunea.
Așa am procedat și eu - am recunoscut cât de mult a rănit-o ceea ce am făcut și cât de mult a supărat-o, trezindu-i totodată sentimentul de furie. Am admis faptul că am fost nerăbdator să trec la următorul pas al terapiei, fiindcă simțeam că m-am împotmolit, căci nu făceam decât să-i ascult poveștile. Am recunoscut faptul că modul în care am încercat să aduc mai multă prezență și voiciune în cadrul terapiei nu a funcționat pentru ea.
S-a simțit alinată, fiindcă era probabil pentru prima dată în viața ei când cineva își recunoștea vina de a fi produs ruptura din relație. Astfel, vindecarea a fost produsă de experiență, iar rezultatul a fost că o parte din ea a prins putere.
Cu toate astea, mai aveam mult de muncă...
A venit la mine un tânăr care avea probleme cu prietena lui. El dorea foarte mult să continue relația, dar ea voia o pauză și, în ciuda faptului că spunea că îl iubește, părea să își pierdă interesul și să vrea o relație cu mai puțină implicare.
El se simțea frustrat și neputincios. Mingea părea să fie în terenul ei, iar el nu știa ce altceva să facă în afară de a-și susține cauza. Ea era nehotărâtă și nu știa nici ea ce voia.
Așa că am aprofundat poziția lui în această situație. În terapia Gestalt suntem mai puțin interesați de găsirea soluțiilor și mai concentrați pe creșterea conștientizării. Așadar, întrebarea „cine ești” în mai multe circumstanțe este cheia.
Deși părea că se află într-o poziție în care nu prea are de ales, primul pas era să își descopere limitele. Definirea sinelui este ajutată de definirea limitelor.
Am explorat întrebări precum:
• Care este minimumul relației cu care te mulțumești?
• Cât timp ești dispus să „aștepți”, înainte de a merge mai departe?
• Care este nivelul de interacțiune personală la care te aștepți?
• Ce vrei pe termen lung?
• Cât timp sunteți în perioada de separare, care sunt limitele și regulile pe care ți le impui și pe care vrei ca ea să le urmeze?
Identificând aceste limite, el a reușit să vadă că nu era numai în poziția de a cere, ci că putea să își găsească propria poziție în relație.
În Gestalt considerăm limitele ca fiind foarte importante în promovarea unei relații corecte și clare. Există căi prin care înțelegem distorsionarea limitelor și acest lucru ne ajută pe noi să observăm ce produce dezechilibrul clientului nostru și cum să se regăsească într-o relație.
3. Joan - clienta supărată
Joan era o clientă de 50 și ceva de ani. Avea mulți bani și două fiice mari, cu soți diferiți. Era divorțată și călătorea foarte mult.
Joan nu era fericită. Simțea o lipsă de încredere pe plan profesional, ce o împiedica să pună în practică numeroșii ani de studiu. Se simțea neînțeleasă de oameni și nesusținută de prieteni. Simțea că are mereu ceva de oferit celorlalți, dar că oamenii nu sunt cu adevărat interesați de ea. Era mânioasă și fixată pe această idee.
Terapia cu ea nu a fost ușoară. Ea voia soluții, dar respingea orice fel de sugestie. Cel mai mult voia empatie și înțelegere. Existau însă și multe feluri prin care își dorea pur și simplu simpatie.
După un timp am început să mă simt stânjenit de faptul că nu făceam decât să îi confirm cât de rău îi mergea tot timpul. Nu putea accepta că avea și ea o contribuție la situația asta și, de fiecare dată când îi atrăgeam atenția că ei i se datora felul în care stăteau lucrurile, avea tendința de a se apăra și de a se supăra pe mine reproșându-mi că nu o sprijin.
De regulă, în cea mai mare parte a ședinței nu vorbea decât despre cât de rău era totul și cât de urât era tratată de ceilalți. Mă aflam din nou în situația stânjenitoare de a sta pur și simplu să o ascult și implicit de a o încuraja să persiste cu acest blocaj dureros și neproductiv din viața ei.
Continua să se enerveze și să mă critice dacă o întrerupeam.
Nu a fost o terapie ușoară!
Am introdus idea că ceea ce se întâmplă în lume este de asemenea reflectat în relațiile noastre. I-am sugerat că uneori simțea că nici eu nu o înțeleg și nu o sprijin, exact ca și ceilalți oameni. I-am spus de asemenea că unele din reacțiile mele pot fi asemănătoare cu cele pe care le au alți oameni față de ea.
Uneori era interesată și deschisă, iar alteori nu voia decât să se întoarcă la poveștile ei obișnuite.
O dată i-am prezentat anumite aspecte la care doream să lucrez cu ea, în loc să petrec atât de mult timp ascultându-i poveștile. S-a simțit profund jignită și a devenit apoi extrem de furioasă. A vrut să renunțe la terapie.
În termeni relaționali, aceasta este ceea ce numim o „ruptură” în cadrul unei relații. Este responsabilitatea terapeutului să „repare” această situație admițând greșeala și reînnoind conexiunea.
Așa am procedat și eu - am recunoscut cât de mult a rănit-o ceea ce am făcut și cât de mult a supărat-o, trezindu-i totodată sentimentul de furie. Am admis faptul că am fost nerăbdator să trec la următorul pas al terapiei, fiindcă simțeam că m-am împotmolit, căci nu făceam decât să-i ascult poveștile. Am recunoscut faptul că modul în care am încercat să aduc mai multă prezență și voiciune în cadrul terapiei nu a funcționat pentru ea.
S-a simțit alinată, fiindcă era probabil pentru prima dată în viața ei când cineva își recunoștea vina de a fi produs ruptura din relație. Astfel, vindecarea a fost produsă de experiență, iar rezultatul a fost că o parte din ea a prins putere.
Cu toate astea, mai aveam mult de muncă...
Trevor avea o relație cu o femeie pe care a și cerut-o de altfel în căsătorie, însă, încă nu era complet sigur că ea era “aleasa”. S-a mai acomodat cu decizia lui mergând la terapie, dar o oarecare urmă de îndoială a rămas. Simțea că împărtășesc aceleași valori, că se iubesc și că ar putea avea o viață frumoasă împreună. Dar îndoiala sa continua să-l macine – există cineva în lumea asta care să i se potrivească mai bine?
A tot încercat să își depășească îndoielile – și-a spus că nu erau întemeiate, rezonabile sau de vreun folos. A încercat să se gândească la calitățile ei. Îndoilelie ieșeau însă mereu la suprafața, subminându-le relația.
Astfel, am urmat mai multe abordări în cadrul terapiei.
În primul rând, am analizat contextul – aceasta e orientarea Teoriei Câmpului din terapia gestalt. Tatăl lui a avut o aventură de o viață cu o altă femeie, așa că Trevor a crescut în acest triunghi conjugal. Când a venit vorba de angajamentul într-o căsătorie, a început să se teamă că ar putea exista “o altă femeie” care să îi atragă atenția.
L-am rugat să își imagineze o conversație cu tatăl său și iubita acestuia, iar el le-a spus că relația lor l-a afectat de-a lungul copilăriei, continuând să-l bântuie până în prezent. I-am spus să fie atent la emoțiile pe care le manifestă în timp ce vorbește cu ei: tristețe, furie.
Această conversație l-a ajutat să termine „treburile nerezolvate” ale familiei sale. Analizarea acestei experiențe în prezent i-a permis să găsească sprijin în terapie și să își modfice energia din corp. Treburile neterminate sunt stocate somatic.
Dar mai aveam mult de lucru. Ne-am axat pe polaritățile încredere/angajament și îndoială/incertitudine. Terapia Gestalt lucrează foarte mult cu sintetizarea contrastelor.
L-am supus așadar unui nou experiment gestalt: trebuia să își închipuie că vorbește cu un prieten și că e o persoană neîncrezătoare – altfel spus, trebuia să își exteriorizeze acea voce a îndoielii și să o domine.
Ce s-a întâmplat apoi a fost interesant. A început să facă exact contrariul, spunându-i prietenei respective că ar trebui să aibă mai multă încredere.
Am observat asta și i-am atras atenția că acum vorbește cu vocea încrederii. Acest lucru i-a oferit recunoașterea experimentată a unei alte voci alternative.
Așadar, de acum, când va auzi „vocea îndoielii” va putea să audă și „vocea încrederii”, care va diminua efectul chinuitor al îndoielii.
Nu am obținut acest lucru sfătindu-l ce să facă, ci creând circumstanțele pentru o nouă experiență: pe acest lucru se pune accentul în terapia Gestalt.
|
|
|
