|
 Britanny a menționat prima dată faptul că avea probleme cu stomacul și digestia. Voiam să o cunosc puțin înainte de a aborda subiectul, deoarece spusese că se simte puțin stânjenită din pricina lui.
Era directoarea unei școli și avea probleme cu un elev. Am empatizat cu ea din punctul de vedere al experiențelor mele. Acest lucru a stabilit o conexiune. Am avut senzația că pe umerii ei apasă o greutate pe care o împărtășea acum. Povestea că se simte nemotivată, mai ales în ce privea munca ei - nu voia să meargă la muncă decât după masă și mai erau câteva astfel de semne de suprasolicitare.
Am întrebat-o despre cum o ducea acasă. A spus că e bine. Atât soțul, cât și fiul său o apreciază. Spunea că ascundea lucruri în jurul casei pe care ei trebuiau să le găsească în joacă. Spunea că vrea să atașeze rotițe mobilei pentru a o putea muta prin casă, ca atunci când ei se întorc acasă să fie mereu în alt loc. Am remarcat latura ei creativă și jucăușă.
Britanny povestea că a petrecut câteva zile cu socrii ei. Deoarece erau în vârstă, nu făceau decât să mănânce, să doarmă și să joace cărți. După o vreme s-a plictisit și a vrut să schimbe regulile jocului pentru varietate. I-am indicat faptul că aceasta era creativitatea și caracterul ei jucăuș la muncă. Dar ei nu au fost de acord, așa că ea s-a plictisit foarte tare - și atunci a apărut și problema ei la stomac.
Am fost tăcuți o vreme. Povestea că atunci când era mai tânără nu era foarte vorbăreață, dar obișnuia să scrie. I-am cerut să își imagineze că scrie o poveste... care ar fi titlul ei? A spus că s-ar numi: „Oul". Am întrebat-o care ar fi primele paragrafe. A vobit despre un pui care iese din ou.
Am întrebat ce s-a mai petrecut în viața ei recent. Mi-a povestit că încerca să schimbe lucrurile la școala ei. Mi-a spus cum a ajutat un prieten să scrie un referat care l-a ajutat să obțină o slujbă - ea a fost foarte încântată.
I-am sugerat că lucrurile care ieșeau la suprafață în cazul ei erau creativitatea și caracterul jucăuș - iar ea a fost de acord.
Am întrebat-o cum ar putea să le folosească la serviciu. Nu avea idee. Am invitat-o să jucăm un joc în care eu trebuia să sugerez niște schimbări creative la muncă, iar ea trebuia să facă la fel. Am făcut acest lucru o vreme. Apoi a spus că încercase asta o dată, dar atât elevii cât și profesorii au criticat-o pentru că s-a abătut de la lista de lucruri care ar fi trebuit acoperite.
Era locul în care avea nevoie de sprijin și i-am indicat faptul că avea nevoie de încă un complotist alături de ea. A spus că nu prea este posibil acest lucru. I-am spus însă că acea durere de stomac pe care a resimțit-o când era în vizită la socrii ei era o consecință a suprimării creativității sale.
I-am spus să scrie un raport pentru școala ei - ce fel de recomandări profesionale ar face?
I-am spus să vină zilnic cu un exercițiu creativ pentru grup. A șovăit la început, dar a fost de acord să se gândească la asta.
La un moment dat a observat șosetele mele colorate și le-a comparat cu șosetele ei la fel de colorate. Am sugerat grupului să facem un joc „Șosețelele". Ne-am distrat foarte tare și i-am demonstrat astfel cum poate fi aplicată creativitatea în cadrul unei lecții. I-am oferit astfel un exemplu, folosind propria poziție pentru a incorpora distracția și o intervenție exterioară.
În cadrul acestei ședințe prima imagine a fost aceea de greutate și supărare. Următoarea figură era creativitatea. Abordarea Gestalt constă în găsirea unei căi de a aduce prospețime în viețile oamenilor; acest lucru se întâmplă în mod fenomenologic - din interior spre exterior - pornind de la realitatea lor și folosind indicatoarele și limbajul oferit de ei. Ne concentrăm de asemenea și pe sprijin - în acest caz, nu avea sprijinul necesar pentru a introduce această latură a sa în munca ei. Folosid această forță a sa - scrisul - am încurajat-o să viseze și am sprijinit-o să scoată la iveală acea latură a sa. În Gestalt lucrăm cu ceea ce este evident - scoaterea la iveală este una directă și nu necesită o interpretare - ceea ce este important este să o aplici în problema respectivă. Sprijinul final pe care i l-am oferit a fost o permisiune - i-am oferit un mod de abordare, pornind de la un lucru pe care l-a observat ea - șosetele - și folosindu-mi autoritatea ca un exemplu pentru folosirea creativității la clasă.
 Mandy and Brian au venit pentru consiliere de cuplu. Erau într-o criză. După 15 ani de căsătorie și doi copii, Brian avea o aventură (a patra de-a lungul mariajului), iar Mandy, la 40 de ani, era disperată să salveze căsnicia. Era hotărâtă să nu se despartă. Brian a venit fără tragere de inimă la ședință.
Am lucrat mai întâi cu Mandy, deoarece Brian era foarte prudent și nu dorea să se deschidă. Am explorat trecutul lor și contextul ei personal. Apoi am întrebat-o despre căsnicie. A spus că nu au mai avut relații intime de 6 ani, iar ea a învățat să se acomodeze cu asta. Aștepta ca el să preia conducerea, iar el nu o făcea niciodată. A vorbit cu prietenii ei, iar ei au spus că nu ar trebui să se aștepte la mai mult și să încerce să meargă mai departe cu alte lucruri din viața ei, cum ar fi copiii, etc.
Am întrebat-o în procente nivelul calității din căsnicia lor în diferite zone - intimitate, sex, copii, finanțe, sprijin. Acestea variau de la 5% la 50% cel mai înalt procent, intimitatea fiind la cel mai jos nivel.
A spus că ar trebui ca procentul să fie de 30% pentru ca ea să fie satisfăcută, iar ea era hotărâtă să facă orice pentru asta.
Apoi l-am întrebat pe Brian procentul lui. Erau într-un fel aproape similare, unele mai joase, altele mai înalte. El a spus că pentru el e nevoie de 75% ca să fie satisfăcut.
Aceste probleme durau de 10 ani. Nu vorbeau prea mult despre problemele interpersonale și alegeau amândoi să evite subiectele dificile.
Mandy reușise cu ajutorul meditației. Brian își inducea o amorțeală și se afunda în muncă. Acum treceau printr-o criză. El nu voia să renunțe la aventura lui, ea nu dorea ca lucrurile să continue așa. Erau într-un punct mort și aveau foarte puține abilități de comunicare în acest sens.
După ce am lucrat cu Brian am realizat că el era terminat. Nu avea niciun interes în salvarea căsniciei, chiar dacă ar fi putut fi salvată. El depășise momentul și voia să iasă din asta.
Pentru Mandy, acest lucru era intolerabil. Ea era hotărâtă să găsească o cale. Dragostea ei trebuia să îi topească armura.
Totuși, dacă el nu renunța la aventura lui, se va agăța de el până la final, refuzându-i libertatea unui divorț. I-am indicat că aceasta era mai mult o bătălie, decât un efort de a topi armura lui cu iubirea ei.
Era dificil pentru ea să observe asta. Era nerăbdătoare și foarte hotărâtă, încât nu putea înfrunta adevărul poziției lui Brian.
L-am întrebat dacă pentru el s-a terminat totul și dacă nu există nici o posibilitate ca el să se răzgândească. A spus că așa este.
Așa că i-am cerut să formuleze către ea acea afirmație cu „adevărul".
Pentru Mandy era aproape imposibil să asculte asta. Voia să se certe, să îl convingă, să nege, să amenințe. I-am oferit foarte mult sprijin, confirmându-i sentimentele. O dată ce a acceptat să asculte afirmația lui, a spus că mai degrabă ar muri, pentru că era mult prea dificil.
Din nou, i-am spus că înțeleg că se simte groaznic, că este foarte speriată. Am întrebat-o dacă vrea să audă experiența divorțului meu și i-am povestit cum am depășit acel moment.
A ajutat-o puțin, dar era extrem de supărată.
Brian a ieșit din starea de amorțeală și moliciune și i-a spus că ține la ea și că durerea ei îl întristează, dar că afecțiunea lui nu mai este una de natură intimă, ci doar de prietenie.
Voia să încerce din nou să se prefacă, să evite subiectul, dar era prea târziu.
Sprijin mereu oamenii să se confrunte cu situațiile. Dar angajamentul meu primar era acela de a-i ajuta să vorbească despre adevărurile lor, să îi ascult pe toți și să le ofer sprijinul de care au nevoie pentru a fi prezenți în proces. Este extrem de dificil când este vorba de lucruri devastatoare precum terminarea unei relații.
În acest caz, Mandy nu avea nimic de câștigat dacăcontinua să „încerce" în fața ostilității lui Brian. Încercarea ei era un fel de încercare de a controla situația, lucru care a devenit vizibil când s-a confruntat cu alegerile lui. Ea a spus că voia o căsnicie intactă, indiferent de ce voia el.
I-am spus să formuleze acest lucru într-o afirmație pentru el - Nu îmi pasă ce vrei tu, îmi doresc doar lucurile care sunt importante pentru mine.
El a apreciat faptul că a auzit în mod clar acest lucru și faptul că pentru ea era greu să spună acest lucru, dar reprezenta realitatea din acel moment. Făcea tranzacția mai clară și devenise evident pentru ea că efortul ei nu avea cum să îi topească armura cu iubirea ei, dar de fapt afirma nevoia ei cu privire la asta.
Eu le numesc „vicii" - stăpânirea părții noastre întunecate. O identificăm ca iubire sau ca victimă, dar este greu să accepți faptul că de fapt nu îți pasă de celălalt. E nevoie de mult curaj și de foarte mult sprijin pentru a reuși, dar acest adevăr este mereu revigorant și ajută să se producă o schimbare.
Această ședință a tratat aceste adevăruri dificile, dar fără aceste vorbe sincere rămâne doar amărăciunea, furia și defensiva. „Povestea" pe care o spune fiecare persoană legată de relație devine mult mai ascunsă.
Dar spunerea adevărului nu se face pentru a lovi în celălalt. Este vorba despre adevărurile personale ale cuiva. Cealaltă parte are nevoie de sprijin pentru a auzi aceste lucruri. Gestalt se concentrează pe povestirea acestor adevăruri relaționale și înțelegem că e nevoie de putere transformațională pentru a face asta.
Abordăm dinamica relațională cu intenția de a îmbunătăți calitatea relației, nu pentru a obține un anumit rezultat sau pentru a aproba și dezaproba celălalt partener.
 Hong și Yuen erau logodiți. Ea avea 35 de ani, iar el 43. Au venit din pricina unei dispute dificile pe care nu au reușit să o rezolve. Conform tradiției, Hong voia ca mama lui să vină să locuiască cu ei după căsătorie, iar Yuen era total împotrivă. După ce am explorat puțin contextul lor, am întrebat pe fiecare din ei care e principala lor îngrijorare legată de căsătorie. Au fost amândoi de acord că este un punct sensibil. Cu toate acestea, ei nu discutaseră în detaliu o largă serie de probleme de viitor. Așa că, mai întâi, am făcut un pas în spate pentru a le oferi o perspectivă de ansamblu. Am marcat un capăt care să reprezinte simbolul relației maritale tradiționale chineze, iar celălalt capăt marcat reprezenta o relație modernă. Apoi i-am întrebat pe fiecare unde se află în acel spectru. Hong era la 30% distanță față de capătul tradițional, iar Yuen la 30% față de cel modern. Le-am explicat că acesta este miezul problemei și că există și alte situații specifice în care o astfel de diferență s-ar putea transforma într-un conflict. Am cerut o afirmație care să rezume poziția lor. Pentru Hong aceasta era reprezentată de o familie extinsă. Voia ca Yuen să fie „blândă și ascultătoare". Yuen voia un cuplu care să trăiască separat de familie și care să fie independent, voia ca ei să poată lua decizii de unii singuri în ceea ce privește problemele lor. Le-am cerut mai întâi să adreseze o afirmație unul celuilalt: „Observ că nu ești la fel ca mine, ceea ce este dificil". Acest proces i-a confruntat cu realitatea acestei diferențe. Hong a încercat să adauge „și sper că te vei schimba", dar l-am oprit - aceasta este o problemă esențială în ce privește cuplurile, ei speră că celălalt se va schimba (cu timpul). Așa că le-am cerut să facă o altă afirmație: „Văd diferențele dintre noi; s-ar putea să nu fiu de acord cu opinia ta, dar îți respect poziția." A fost dificil pentru amândoi, iar Yuen era inflexibilă, deoarece considera că asta ar fi însemnat o capitulare față de poziția lui Hong. I-am explicat că respectul nu însemna că trebuie să fie de acord cu el, iar în cele din urmă a făcut afirmația. Pentru fiecare dintre ei aceste afirmații au declanșat o mulțime de emoții - au fost nevoiți să se oprească din încercarea de a-l convinge pe celălalt, trebuind doar să îl observe. Este mereu o amenințare pentru cupluri. Era de înțeles faptul că Yuen era necăjită de această particularitate - nu doar că era atașată de ideea de a avea casa doar pentru ei, dar se temea de asemenea să fie guvernată de greutatea tradiției aflată de partea lui Hong și se temea de faptul că ea era o femeie într-o lume încă patriarhală. I-am spus lui Hong despre una dintre cercetările lui John Gottman despre cupluri - aceea conform căreia căsniciile sunt cu atât mai reușite, cu cât bărbatul acceptă să fie influențat de soție. Acest lucru este foarte probabil, deoarece, în sens structural, bărbații tind să dețină puterea în majoritatea domeniilor. Apoi i-am ajutat să negocieze această problemă. Le-am explicat că în anumite cazuri e într-adevăr ori albă ori neagră, dar unele probleme pot avea soluții creative. Yuen voia cel puțin după-amiezile pentru ei. Hong a propus ca mama lui să vină în timpul zilei, deoarece folosea o cameră de la parter pe post de birou. Yuen a fost de acord. Am întrebat care este propunerea ei. Ea voia ca ei să își petreacă weekendurile împreună, îngăduind ca părinții lui să vină din când în când la cină. Hong nu voia un angajament rigid. I-am indicat faptul că o negociere trebuie să aibă limite clare. Au discutat anumite detalii și au ajuns la un consens. Dintr-o dată Hong s-a întunecat la față. Discuția decursese extraordinar de bine, iar ei au trecut peste certurile lor. Ajunseseră la o înțelegere în ceea ce privește aceste probleme. El a spus însă: „cum o să îi spun mamei?" Era cu adevărat abătut: avea în fața lui o sarcină de dezvoltare în ce privește diferențierea, iar el o refuza. Yuen s-a supărat foarte tare și a început să plângă. A început să se teamă foarte tare că el ar putea să dea înapoi de la înțelegerea lor și să impună pur și simplu autoritatea lui „trebuie" ce ține de modelul tradițional. Ea a început să se certe cu el. Am oprit-o și i-am cerut să îl privească în față. I s-a părut dificil, era furioasă și se temea. Când ambele persoane sunt supărate, este greu pentru una din ele să se abțină și să îl sprijine pe celălalt. Am ales să o rog pe ea să facă acest lucru. În sinea lui se ducea o luptă profundă între simțul datoriei și dorința lui de a prioritiza relația lor. Ea a fost cea care a inițiat ședința terapeutică și care avea mai multe cunoștințe psihologice. Așa că m-am concentrat asupra ei și i-am oferit sprijin. I-am cerut să rămână în prezent și să observe lupta lui. A fost dificil pentru ea, dar am ajutat-o să se concentreze. I-am prezentat dragostea ca o opțiune a acelui moment. I-am spus - poți să observi lupta lui sinceră și poți să îl iubești în ciuda faptului că este diferit? A lăsat deoparte temerea ei și și-a schimbat atitudinea. A spus „Nu voi uita niciodată intenția mea de a te iubi, în ciuda tuturor diferențelor". Acesta a fost un moment profund între ei, iar eu aveam de asemenea lacrimi în ochi. Depășiseră conflictul lor și, de fapt, și-au adâncit dragostea și capacitatea de a iubi într-un mod esențial. El s-a simțit înțeles pe deplin și i-a spus „ești blândă și iubitoare cu mine acum". Au riscat amândoi și au ajuns împreună într-un nou loc. Le-am indicat faptul că vor mai fi o grămadă de astfel de probleme, dar că acum știu cum să le depășească. În Gestalt ne interesează diferențele, ca potențial punct de contact pozitiv. Acest lucru presupune autosusținere la contactul cu limitele și un interes pentru celălalt. Majoritatea consideră acest lucru ca fiind dificil și de regulă au nevoie de sprijin pentru a reuși. Sprijinul trebuie să fie deopotrivă practic - să arate cum se face - dar și emoțional. Este o provocare să descoperi diferențe și de multe ori oamenii sunt furioși sau ezitanți. Când Yuen a reușit să fie prezentă pentru ea și apoi pentru Hong în momentul lui de vulnerabilitate, o situație imposibilă a reușit să se schimbe.
 Ping vorbea despre familia în care crescuse. Bunicii ei nu îi acordau prea multă atenție ei sau surorii ei, deoarece preferau băieții.
De asemenea, nu se simțea iubită de părinții ei. Mama ei avea grijă de ea, dar foarte rar îi arăta vreun semn de blândețe. Tatăl ei nu a îmbrățișat-o niciodată.
A povestit un incident petrecut la vârsta de 8 ani. Mama ei o îmbrăca; Ping i-a spus că vrea o rochie de altă culoare. L-a trezit pe tatăl său care într-un acces de furie a ridicat-o și a aruncat-o pe scări. Deși fața îi sângera, a fost obligată să meargă la școală. Profesoara părea îngrijorată, dar nu s-a întâmplat nimic după aceea. Nu voia să meargă acasă, așa că s-a ascuns într-o grotă până când cineva i-a spus mamei sale, iar ea a venit să o ia. Mama ei a lăcrimat puțin când a văzut în ce stare este, dar tatăl ei nu a avut nicio remușcare.
În timp ce povestea, plângea și descria cât de multă durere se afla în sufletul ei.
Am fost blând cu ea, dar ea se afla în lumea ei îndurerată și mă percepea doar vag.
I-am atras atenția asupra faptului că eram bărbat, că îmi păsa, dar că este o postură delicat, deoarece tatăl ei a fost cel care i-a provocat durerea; reprezentam în același timp persoana care îi oferea atenție, dar și autoritatea în vârstă, care o rănise inițial atât de rău.
Ping a dat din cap aprobator și a izbucnit în lacrimi. Spunea că vrea să fie independentă, că vrea să fie ea însăși și să ia singură decizii.
Am aprobat-o și i-am spus că o voi sprijini cât voi putea.
Spunea că mama ei o presa acum să se căsătorească și că încerca să o influențeze în luarea deciziilor legate de muncă.
Continuam să o readuc în prezent, la sprijinul meu, la faptul că eu eram un bărbat care îi oferea sprijinul.
I-am îndreptat constant atenția asupra respirației, deoarece își tot ținea respirația. În lipsa acestei mișcări energice, nu aveam nicio șansă să integrăm noua ei experiență.
Ping vorbea din nou despre faptul că își dorea propria autonomie, că voia „să iasă din acel cerc", care reprezenta o închisoare creată de așteptările familiei sale.
Am invitat-o la un experiment simplu.
Ne-am ridicat amândoi și ne-am imaginat un cerc în jurul nostru. Am ținut-o de mână și i-am reamintit de sprijinul meu în favoarea autonomiei sale. Acest tip de sprijin trebuie să vină în mod special de la tată, iar în cazul ei lipsea, împreună cu grija. Așa că eu i le ofeream pe amândouă.
A durat ceva, dar în cele din urmă a făcut un pas în afara cercului, iar eu am pășit alături de ea.
I-am luat apoi mâinile și i-am zis: „ acum poți determina termenii pe care dorești să se bazeze o relație. Poți să insiști asupra iubirii și prețuirii unui bărbat".
I-am transmis acest mesaj pentru a întări următorul pas posibil - identificarea unui tip de relație diferit cu un bărbat, unul care să nu fie o copie inconștientă a tatălui său. A spus: „pot să sper și să cer asta".
I-am corectat exprimarea, deoarece acesta era un limbaj lipsit de ajutor și de forță.
I-am cerut să reformuleze într-un fel care să stabilească limitele în mod clar - minimumul pe care îl solicita, limitele ei.
Astfel a primit sprijin și îndrumare de la un bărbat, referitor la ceea ce putea aștepta din partea mea.
A fost afectată profund de acest proces. Era simplu, dar sprijinit de dorința ei; în Gestalt, accentul se pune întotdeauna pe integrare, pe pași mărunți, încorporați în mod automat în conștientizare și experiență prin experiment.
 Mama lui Kathy era destul de instabilă în multe feluri. De-a lungul copilăriei sale, mama ei o critica, o ataca și o învinovățea pe Kathy, dar și pe surorile sale. Uneori îi rănea emoțional pe copii, iar alteori nu era acolo pentru ei. Era greu să trăiești cu toanele și furia ei. Uneori, însă, putea fi generoasă, plină de compasiune, se îngrijea de toate nevoile lor fizice.
Kathy avea probleme în căsnicie. Uneori era foarte iubitoare, dar alteori era suspicioasă, neîncrezătoare, capricioasă și foarte aspră cu sine. Era îngrozită de modul în care repeta comportamentul mamei sale și observa efectele distructive asupra soțului său.
Se simțea însă blocată, iar atunci când își impunea să nu se mai comporte așa, îi era aproape imposibil să nu o facă. Știa că asta îi distrugea căsnicia, așa că a venit să ceară ajutor.
În Gestalt abordăm miezul problemei, nu îl evităm. Dificultatea pe care o întâmpina Kathy era acea că devenea ceva ce nu voia să fie. Observăm împotrivirea ca parte a problemei și nu dorim să intervenim prin determinarea schimbării personei respective. Altfel, conspirăm pur și simplu la lucrul împotriva acelei rezistențe.
I-am indicat faptul că acest gen de comportament pe care l-a trăit alături de mama sa este unul sadic. Kathy m-a aprobat. I-am spus de asemenea că propriul comportament conține aceleași trăsături. Deși limbajul era unul puternic, Kathy a observat faptul că într-adevăr aceea era denumirea pentru ceea ce se întâmpla.
I-am cerut să participe la un experiment. I-am spus să rostească fraza: „Vreau să simți durerea pe care o simt eu." Această frază conținea dinamica relațională fundamentală spre sadism. Atât mama ei, cât și Kathy sufereau enorm, iar comportamentul lor sadic implica un chin ascuns.
Kathy a încercat să pronunțe fraza, în ciuda dificultății pe care a resimțit-o, dar imediat a simțit că ea conține un adevăr.
Prin această abordare a sadismului ei, putea astfel să îl stăpâneacă.
Am transformat apoi acest experiment într-unul mai dificil, cerându-i să-și imagineze că vorbește cu soțul ei într-una din acele crize ale sale. A repetat aceeași frază. Am întrebat-o ce simte în corp.
Îi era greață și simțea un amestec de ură, rușine și plăcere.
Acesta era miezul problemei experiențiale. Abordând direct sadismul și sentimentele care îl însoțesc, am putut ajunge la nucleul dinamicii, prin puterea experienței și nu a simplei descrieri de evenimente. Plasând-o pe Kathy în centrul experienței sale, posibilitatea unei opțiuni existențiale devine aparentă.
I-am spus să respire și să își găsească centrul. Următorul pas a fost acela de a o descrie pe mama sa, afișând un zâmbet sadic. A simțit din nou neliniște, tensiune și greață. I-am cerut să se gândească la o imagine fortifiantă - s-a gândit la Buddha. Acest lucru a calmat-o.
I-am cerut să alterneze între imaginea mamei, sesizarea sentimentelor sale, imaginea lui Buddha și sentimentul de calmare.
I-am cerut să îi spună ceva mamei sale: „Sunt în legătură cu tine atunci când sunt sadică".
Acest lucru a introdus un nou aspect al dinamicii relaționale, în care întreg contextul era referențial - trecutul și prezentul se contopeau. Simplul fapt de a fi sadic, o lega pe Kathy de mama ei într-un fel pe care în alt mod nu l-ar fi putut obține. Acesta e modul în care devenim lucrul căruia ne opunem.
În urma acestui proces, stăpânindu-și comportamentul sadic, conexiunea cu mama sa și în același timp observându-și sentimentele și descoperind o imagine liniștitoare, a reușit să introducă noutatea în relația și în comportamentul său.
S-a simțit ușurată și într-un fel reînnoită de această ședință. I-am cerut să practice acest lucru ori de câte ori aceste sentimente o copleșesc.
 Zac avea probleme în relație. Iubita lui, Maria, era foarte înzestrată. Era creativă, avea o personalitate colorată, împărtășea multe dintre valorile lui legate de societate și politică. Îl accepta pe el așa cum era, lucru care nu i se mai întâmplase în alte relații. Se distrau împreună, dar erau niște lucruri cu care pur și simplu el nu putea fi de acord.
Ea fuma pipă, iar el nu. Îi plăcea pornografia, lui nu. Ea voia să aibe parteneri sexuali multipli, el nu . Îi plăcea spiritul ei rebel, dar îl și durea. Observa că ea era instabilă, dar simțea că ar putea să o ajute. Nu voia să mai aibă încă o relație eșuată, așa că de doi ani rămăsese blocat în această relație. Dar ea era deseori reactivă, uneori țipa la el și era destul de instabilă.
Părea că este pur și simplu o relație prea complicată, cu toate acestea, el nu putea renunța. Era de părere că dragostea lui ar putea să o schimbe, că lucrurile ar putea să meargă.
L-am întrebat: dar dacă lucrurile nu se vor îmbunătăți? Dacă ea nu se va schimba? Dacă ea nu dorește să se schimbe? Dacă nu va fi niciodată de acord cu monogamia?
Pentru el era greu să se gândească la asta. L-am întrebat direct, deoarece era mai degrabă conectat la fantezia lui decât la realitate. El evita întrebările și sentimentele sale în legătură cu ele. A trecut de la sine la visele de viitor.
Gestalt se concentrează foarte mult pe prezent și mai ales pe experiența noastră din prezent. Oamenii au nevoie de sprijin uneori pentru a rămâne în prezent, iar Zac avea felul lui de a evita prezentul.
Urmând acest proces, era limpede că el nu voia să trăiască astfel, că nu își dorea această luptă fără rost în relație și că, dacă ea nu se va schimba, acea relația nu va funcționa, iar el va trebui să renunțe.
Eram atent să nu îl influențez. Vederea existențială este că, indiferent de ce alegi să faci cu viața ta este alegerea ta, iar tu trebuie doar să accepți să trăiești cu consecințele, prevăzute și neprevăzute. Rolul meu este acela de a confrunta persoana cu alegerile sale, precum și cu consecințele acestora și să o ajut să treacă de la stadiul de spectator la cel de participant. Este foarte important să știe că ea este cea care ia deciziile și nu alte persoane sau circumstanțe.
În acest caz, dacă el alegea să rămână, era clar faptul că trebuia să o accepte pe ea așa cum este, în loc să vină cu un program de schimbări. Îi era greu să renunțe la programul să, iar atunci când a făcut-o și-a dat seama că nu îi prea rămânea mare lucru.
Totuși, îmi dădeam seama că, idiferent cât de rațional ar fi fost, nu era deloc simplu.
L-am rugat să poarte o conversație între cele două laturi - cea care era gata să renunțe și cea care voia să rămână în relație.
Era evident faptul că partea care dorea să rămână era copilul din sine, foarte emotiv. Latura care voia să renunțe era cea rațională, care se putea detașa. Doar pentru că făcea o alegere „delicată" și rațională nu însemna că situația era rezolvată. Copilul, latura emoțională trebuiau implicate în luarea deciziei. A fost nevoie de o conversație îndelungată între cele două laturi - nu doar cuvinte, ci și sentimentele care aparțineau fiecarei părți.
Încet, încet s-a ajuns la un soi de consens, la o înțelegere. S-a ajuns la o decizie care implica și copilul din sine. Nu am considerat însă că acesta era finalul poveștii, deși era finalul ședinței. Era ceva asupra căruia trebuia să revin mai târziu în cadrul altor ședințe.
Fritz Perls o numea „topdog" și „underdog" , și indiferent cât de competent, clar și direct în gândire ni se pare că suntem, adevărul este că mereu există o altă latură a noastră care subminează acea voce a rațiunii. În acest caz, laturile rațional și emoțional nu erau de ajuns. De aceea, trebuia să fim prudenți, pentru a nu fi prea părtinitori cu latura rațională.
 Murray lucrase în poliție timp de 20 de ani. Apoi, la locul unui accident, a simțit dintr-o dată cum și-a pierdut rezistența. În mod normal, putea depăși orice emoție ar fi trăit. Dar atunci a fost diferit. Simțea că nu poate să își mai revină.
O vreme a avut concediu medical din cauza stresului, dar era cu adevărat epuizat. Așa că s-a retras și și-a deschis un magazinaș într-un mic oraș.
Viața lui decurgea bine, dar încă se simțea foarte stresat, de aceea a venit la mine să îl ajut.
Problema lui Murray era că turuia non stop. Era și foarte amuzant, spunea o mulțime de povești și trecea de la una la alta. Teoretic putea vorbi non stop. Îmi făcea plăcere să îl ascult, deoarece era un bun povestitor.
Dar era greu să scoți vreun cuvânt pe altă temă și nu reușeam să trec dincolo de suprafața lucrurilor și să ajung la o terapie mai profundă cu el.
Acest lucru s-a întins pe mai multe ședințe, de fiecare dată întâmpinând aceeași provocare. I-am povestit despre experiența mea, dar nu a contat în nici un fel.
Am observat însă ceva. Murray avea un șchiopătat specific. Părea că mersul pentru el e dureros.
Așa că, în mijlocul uneia dintre povestirile sale, l-am întrerupt și i-am zis: „Am observat o polaritate interesantă. Vorbești foarte repede, dar ești nevoit să mergi încet."
Cu toate că m-a aprobat, pentru Murray nu părea un lucru important.
L-am întrebat: „Ce ar fi dacă ai vorbi la fel de rar precum pășești?"
Era o nouă propunere, care însă tot nu conta prea mult pentru el. Așa că i-am sugerat un experiment - să se plimbe prin cameră și să rostească câte un singur cuvând la fiecare pas.
Făcând acest lucru, era bineînțeles forțat să vorbească mai rar. Deodată, a înțeles ceea ce îi indicam eu - corpul lui încerca să îl încetinească, dar el nu observa acest indiciu. Când vorbea mai rar începea să simtă din nou - lucru pe care toată vorbăria lui îl împiedica.
O dată ce am avut acces la sentimentele lui, munca terapeutică putea începe cu adevărat.
În Gestalt acordăm atenție „fenomenelor" - în acest caz, viteza vorbirii (mai mult decât conținutul) și șchiopătatul său. Fără a ne grăbi să tragem concluziile în ce privește semnificația acestora, permitem noii configurații Gestalt să stabilească o conexiune între ele. În acest caz e vorba despre o polaritate profundă. Suntem atenți la polarități, deoarece ele indică deseori rupturi ale personalității, reprezentând modalități de a evita conștientizarea. O dată ce aceste separări devin conștiente, putem lucra cu ele, și, în mod firesc, persoana va obține o integrare mai mare - totuși, ar putea avea nevoie de puțin ajutor. Experimentul Gestalt s-a născut din aceste observații și reprezintă o cale de a explora conștientizarea acestor extreme, în loc să vorbim pur și simplu despre ele sau să le „cunoaștem". Genul de cunoaștere care ne interesează este un simț integrat, bazat pe corp.
 Tracy avea un vis. Se făcea că omora un bărbat și îl băga într-un dulap. Încerca să se asigure că nimeni nu află. Se gândea în sinea ei să dea vina pe mama sa.
Mergând pe un coridor a întâlnit un bărbat, un psiholog, care era și detectiv în același timp. Mâinile li s-au atins în treacăt. Încerca să își dea seama cum să ascundă totul și de el. Începea să cânte o temă muzicală asociată cu scenele de crimă.
Am lucrat cu visul în manieră Gestalt.
I-am spus să îl repovestească la timpul prezent - urmând fluxului conștiinței.
În același timp, o opream și o întrebam ce simte sau ceream detalii - de exemplu, despre bărbatul pe care îl omorâse.
I-am cerut apoi „să fie bărbatul" și să vorbească ca și cum ar fi fost în pielea lui.
El a spus că Tracy este rece, calculată și dură.
Când s-a întors în postura ei a răs, s-a agitat și s-a simțit stânjenită de acele descrieri.
A urmat plimbarea cu psihologul. Se străduia din greu să îi ascundă adevărul.
Apoi a intrat în rolul psihologului. El a simțit că Tracy era puternică și că nu va putea obține nimic de la ea.
Înapoi la ea - i-am tot repetat descrierile acelea - puternică, rece, calculată, dură. A adăugat că se simte puțin sadică. Așa că am alăturat toate acele cuvinte.
Am rugat două femei din grup să se plimbe în jur, întruchipând cele două calități.
Apoi i-am cerut și lui Tracy același lucru. Îi era foarte greu și râdea și zâmbea într-una, dar am încurajat-o să rămână prezentă în acest proces și să se identifice cu acea femeie puternică. Am rugat pe cineva să joace rolul mortului și pe altcineva să joace acea parte din ea care voia să pretindă că e nevinovată, ca și cum nu ar fi rănit vreodată pe cineva.
Am instruit-o să se uite la câțiva bărbați din grup ca și cum „ar ucide din priviri". Și-a simțit puterea, dar a alternat-o cu răsul. Cu toate acestea, a spus că simțea puțină răutate atunci când rădea. Răsul este uneori o formă de abatere, o modalitate de negare a experienței.
I-am cerut să respire profund - observam că respira superficial.
Când a făcut acest lucru, a spus că simte o greutate în stomac. Apoi simțea un blocaj asupra inimii. Am încurajat-o să respire, simțind atât greutatea, cât și puterea sa.
A spus că are de-a face mai întâi cu respingerea pe care a simțit-o din partea părinților săi, apoi, în al doilea rând, era legat de oprimarea sexualității sale. Se simțea ca și cum ținea un pumnal în mână și voia să lovească într-una cu el. Se simțea puțin ca Meduza... care putea să îi transforme pe bărbați în stânci cu o simplă privire. Spunea că simte niște senzații sexuale plăcute în corp.
Arăta altfel acum - era mult mai serioasă, nu mai râdea și nu mai „făcea pe inocenta".
Era un moment de acceptare, nu unul de negare a puterii sale. Putea să experimenteze toate trăsăturile ei - ucigașul din ea, sexualitatea sa, puterea ei feminină.
În Gestalt, negarea anumitor laturi ale noastre este considerată periculoasă. Când oamenii permit laturilor lor ascunse să pătrundă în conșiința lor, pot apoi să facă alegeri complete și, în acest sens, „își pot asuma responsabilitatea". Aceasta este orientarea existențială a Gestalt - nu trebuie să oferi soluții sau direcții morale să indici cuiva ce trebuie să facă, ci să restabilești simțul persoanei de a fi complet conștientă și de a deveni astfel capabilă să facă alegeri autentice.
În această ședință am urmat mișcările energetice și i-am îndreptat concentrarea spre negarea sinelui - agresiunea, puterea sa, etc. I s-a părut foarte dificil să accepte aceste lucruri. A reușit să elibereze lucrurile pe care le ascunsese și care sunt de fapt niște lucruri impuse nedigerate.
 Linda avea 33 de ani și era singură. Mi-a povestit că avusese o mulțime de prienteni, dar toți erau „amici". Când apărea posibilitatea unei relații romantice, îi era greu să treacă granițele relației de amiciție.
Scopul ei în ședință era să exploreze un teritoriu necunoscut pentru ea.
Am început prin stabilirea unei relații cu ea, spunându-i despre deschiderea și interesul meu pentru „necunoscut". I-am subliniat faptul că nu știm multe unul despre celălalt, așa că i-am spus despre lucrurile pe care aș vrea să le știu despre ea și am invitat-o să spună ce ar vrea să știe despre mine. În Gestalt vorbim despre „vidul creativ" ca despre o zonă unde nu există certitudini. Este un tărâm bogat pentru începerea unei explorări, iar practica Gestalt implică confortul terapeutului cu acel necunoscut.
A povestit că este „o fată bună" și că voia să se mute din casa în care locuia cu părinții ei. Spunea că aceștia nu erau de acord cu iubiții ei și că fugea pe fereastră pentru a scăpa de privirile lor insistente. Voia să se hotărască și să își clădească propria viață. Dar totul i se părea atât de dificil.
Punând lucrurile cap la cap, totul ducea la sexualitatea ei. Faptul că era „o fată bună" o împiedica să își stăpânească pe deplin sexualitatea în fața bărbaților și de aceea relațiile ei nu au trecut de stadiul de amiciție... și, chiar și atunci când au depășit acest stadiu, a spus că avea tendința de a le readuce la acel nivel.
Provocarea consta în felul în care trebuia sprijinită pentru a-și înțelege mai bine natura sexuală. Am întrebat dacă existau femei în grup care s-au considerat la un moment dat „fete rele". Doar una (Martina) a ridicat mâna. I-am spus să îi povestească Lindei despre asta. În Gestalt, sprijinul este important și într-o zonă atât de sensibilă precum sexualitatea, este foarte important să nu te simți singur, acest lucru reducând și ideea de expunere și sporind simțul de proprietate - depășind în mod esențial tărâmul rușinii.
Martina ne-a împărtășit că nu era vorba neapărat despre o fată bună sau rea, ci despre îndepărtarea de definițiile date de ceilalți oameni pentru bine și rău și despre descoperirea a ceea ce își dorea ea cu adevărat, a ceea ce era bine pentru ea.
M-am întors la Linda și am întrebat-o ce simte. A spus că nu își cunoștea corpul prea bine și că îi era greu să spună ce simte și ce vrea. Era evident că acest lucru reprezenta un obstacol în explorarea propriei sexualității!
Am invitat-o la un experiment într-un mod foarte precaut, oferindu-i o mulțime de opțiuni cu privire la implicarea ei și spunându-i că se poate opri oricând simte nevoia. I-am explicat limitele experimentului: trebuia realizat doar în grup, iar bărbatul care va participa la experiment o va face doar pentru a o sprijini. Este foarte important să stabilești și să manevrezi limitele atunci când este vorba despre sexualitate.
I-am spus să aleagă din grup pe bărbatul de care se simte atrasă cel mai mult.
I-am așezat față în față. Am întrebat-o pe Linda ce simte. Era puțin stresată, dar nimic mai mult. I-am spus să respire și să alterneze direcția energiei din corpul său în sus și în jos, în timp ce îl privește. După o vreme a spus: „nu mi se mai pare la fel de atrăgător ca înainte". Făcea conversia spre amiciție - înlăturând sexualitatea din energia ei, așa că i-am indicat acest lucru și am întrebat-o dacă dorea cu adevărat să pășească în necunoscut. Aici am folosit intenția ei inițială pentru a o ajuta să își asume riscul. Faptul că a spus acel lucru mi-a sugerat că ar putea fi gata pentru asta.
A fost de acord, așa că i-am spus să respire în continuare și să îl privească și să simtă unde și cum se afla plăcerea prezentă în corpul ei. La început nu a fost mare lucru. După o vreme a simțit plăcere în partea de sus a corpului. Am încurajat-o și am îndrumat-o să respire în continuare. După o vreme a permis plăcerii să coboare în stomac și foarte puțin în șolduri,
Partenerul ei de experiment i-a spus despre schimbările pe care le-a observat de-a lungul procesului și am discutat despre acestea.
Pentru ea a fost un pas important, deoarece nu mai reușise să mențină acest tip de energie în corpul său în afara sexului propriu-zis. Nu realizase puterea pe care o avea, nu știa cum să o ajusteze, să o păstreze sau să o aducă în relația cu un bărbat.
Lucrul cu sexualitatea este o zonă delicată plină de provocări în psihoterapie. Uneori poate fi un abuz, dacă terapeutul nu este foarte clar în ce privește limitele.
Cu toate acestea este important să nu îl eviți, deoarece oamenii au nevoie de sprijin și cel mai probabil nu îl vor obține în altă parte.
Acest experiment a fost conceput cu atenție pentru a păși în tărâmul „necunoscut" pentru ea, dar cu foarte mult sprijin și într-un ritm corect pentru ea.
Am fi putut lucra cu interdicțiile stabilite de părinții ei, dar era pregătită pentru o experiență nouă și era sătulă să fie ținută în loc, așa că își dorea să își depășească limitele.
Mulți oameni își blochează conștientizarea; sexualitata tinde să fie o zonă cu multe blocaje semnificative. Uneori acest lucru se datorează unei traume, dar alteori este rezultatul condiționării sociale/ familiale care descurajează trăirile sexuale.
În încercarea de a restabili aceste sentimente, terapia Gestalt nu are ca scop „eliberarea" sexualității pentru oricine, ci mai degrabă permite plăcerii sexuale să urmeze cursul natural în întregul nostru existențial - fără a fi dominant sau subjugat.
 Jeremy și Miranda - un cuplu căsătorit - au făcut un exercițiu în care trebuiau să se împingă unul în mâinile celuilalt, pentru a intra astfel în contact cu agresiunea lor.
Miranda s-a supărat foarte tare în urma exercițiului. A spus că se simte foarte furioasă în cadrul relației și blocată într-un tipar alături de Jeremy. El glumea și râdea de lucrurile care erau importante pentru ea. O înfuria îngrozitor acest lucru și nu se simțea deloc înțeleasă.
I-am așezat față în față și i-am spus ei să îi spună „În momentul ăsta te urăsc".
Aceasta este de fapt o afirmație foarte personală și plină de contact, din punct de vedere Gestalt. Nu îl acuză pe celălalt, vorbește despre sine, este clar și răspicat.
Ea a făcut acest lucru, iar el a izbucnit în râs.
Dacă în alte circumstanțe, aceasta ar putea trece drept o invitație la distracție reciprocă, în contextul de față al exprimării sentimetelor în mod direct și esențial, poate fi experimentat ca o ignorare sau așa cum se numește în Gestalt „deviere".
Umorul lui marca disconfortul lui ascuns vizavi de furia ei și faptul că se simțea compleșit stând alături de ea în acel moment.
L-am sprijinit, ajutându-l să respire profund, să își relaxeze maxilarul și l-am încurajat, oferindu-i înțelegerea mea în legătură cu dificultatea în care se găsea, fiind alături de ea în acel moment, dar și în legătură cu acea copleșire pe care o resimțea.
Îi era foarte greu să rămână prezent și, de câte ori râdea, Miranda devenea din ce în ce mai furioasă, indicând că și în relația lor se întâmplă la fel.
Cu mult sprijin și încurajare din partea mea a reușit să rămână serios; apoi am încurajat-o pe ea să îi spună direct și în mod repetat afirmația: „în clipa asta te urăsc". A făcut-o într-un mod foarte intens preț de câteva minute. Când a simțit că a fost înțeleasă suficient și s-a exprimat pe deplin, s-a înmuiat și i-a spus că îi este teamă că dacă îi arată cât de furioasă este, el o va părăsi.
L-am invitat să îi spună că nu este cazul să gândească astfel. El a început să îi spună că se simțea de asemenea nesigur de faptul că ea l-ar putea părăsi, dar l-am oprit - ea nu terminase încă și nu era dispusă să îl asculte până ce nu termina.
Ea s-a liniștit puțin, apoi a început să îi spună cât de mult îl iubește.
Atunci a putut și el să îi spună ceea ce simte. Legătura dintre ei era puternică, profundă și evidentă.
În Gestalt suntem interesați să sprijinim legăturile autencite și clare. Când reușim acest lucru, totul curge de la sine. Pentru a reuși, oamenii au nevoie atât de sprijin emoțional, cât și de instrucțiuni și restricționare.
 În urma unor ședințe de grup, Trevor a simțit o tristețe profundă.
Am dat grupului un exercițiu de explorare creativă a agresiunii. Participanții stăteau doi câte doi, față în față, și se împingeau în mâini unul pe celălalt. Cerința a fost să facă acest lucru cu o forță egală, ceea ce însemna că persoana mai puternică trebuia să se adapteze.
Trevor era persoana cea mai puternică din grup. Atunci când a încercat acest exercițiu cu un alt bărbat, a devenit competitiv și a împins puțin mai tare, adversarul lui rostogolindu-se pe spate.
După acest lucru, i-am subliniat faptul că invitația mea era spre găsirea unei căi de mijloc, nu spre copleșirea celuilalt.
Părea trist. I-am confirmat faptul că, din pricina prezenței sale puternice, cu greu se va simți înțeles. Acest lucru a rezonat cu Trevor și l-a emoționat profund.
L-am întrebat ce simte - furie în brațe, tristețe în inimă.
I-am sugerat un experiment - ne-am ridicat, m-a împins cu mâinile și a simțit furia în brațe. Apoi l-am oprit și i-am spus să simtă tristețea din inimă, în timp ce l-am îmbrățișat. Am repetat exercițiul de câteva ori.
Acest lucru i-a permis să fie înțeles în ambele feluri. În timp ce exersam, a strigat „tata"... era clar că era ceva legat de relația lui cu tatăl său. Cu toate acestea, nu era nevoie să aprofundăm acest lucru în această etapă de lucru, întrucât pentru moment ne concentram pe înțelegerea interpersonală și pe experiența completă a sentimentelor.
A spus: „De mult timp caut un profesor". I-am sugerat că de fapt ceea ce dorea era să fie înțeles. Acest lucru a denumit dinamica într-un mod care să îi ofere informații, în loc să creeze o dependență față de mine care am alimentat contactul.
Ne-am îmbrățișat. M-a ridicat de pe podea. Apoi l-am ridicat eu. M-a apucat și m-a învârtit de câteva ori, apoi am făcut și eu același lucru.
Era foarte mulțumit - era înțelegerea după care tânjea de atâta vreme.
Bineînțeles, alți terapeuți nu ar fi putut să îl înțeleagă din punct de vedere fizic în acest fel, dar, cu toate acestea, există mereu o cale de a înțelege pe cineva - aceasta este esența Gestalt.
 Atunci când cineva prezintă o mulțime de probleme trebuie să fim deschiși și să căutăm ceea ce în Gestal se numește „simbol" - un subiect anume care să concentreze cea mai mare energie.
Lucrul care mi-a atras atenția la Trevor era legat de viața sa actuală. Era interesat de chestiuni spirituale, iar în trecut se gândise chiar să devină călugăr. Se afla în prezent la a doua căsătorie, avea un copil și era foarte implicat.
Cu toate acestea era neliniștit. Cealaltă polaritate care apăruse în viața de familie așezată era reprezentată de „munți". Explorând acest lucru, am realizat că ei reprezentau chemarea naturii, o viață mai simplă, îmbrățișarea unui copac, legătura cu pământul, timpul pentru practica spirituală.
În Gestalt, ne interesează polaritățile foarte mult, mai ales atunci când ele au scindat. Am lucrat cu ambele laturi cu o conștientizare sporită și stăpânire.
Am explorat sentimentele sale din ambele părți - viața de familie și chemarea munților. I se părea bună alegerea sa de a forma o nouă familie, cu toate acestea se simțea în continuare nemulțumit, neliniștit.
Era evident faptul că nu era pe deplin împăcat cu viața pe care a ales-o - se regăsea doar parțial în ea, iar cealaltă parte a sufletului său era cu un alt vis.
Mi-am exprimat înțelegerea față de dorul său, experimentasem și eu ceva similar în trecut. Aceste afirmații de legătură sunt importante în Gestalt - nu reprezintă o tehnică empatică, ci o afirmație sinceră umană.
I-am împărtășit părerile mele cu privire la spiritualitate, natură, viața de familie, pierderea dorinței mele de a deveni călugăr. Am rămas câteva minute într-o liniște profundă. Nu era nimic de zis. Nu îl puteam ajuta; alesese și acestea erau consecințele alegerilor lui. Nu era nici bine nici rău. Era deopotrivă dureros și plăcut. Era și pierdere și câștig. Nu era nimic de înlesnit, nu era nicio problemă de rezolvat, nicio interpretare interioară de comunicat.
Era doar o întâlnire.
Apoi, ceva s-a schimbat pentru amândoi.
Mi-a mulțumit. A fost suficient.
Sunt momente în terapie pentru a vorbi, a ajuta, a explora. Alteori, sunt momente în care trebuie să rămâi cu ceea ce există, Trebuie să rămâi cu cealaltă persoană în acel loc în care nu există soluții.
Această experiență a fost profundă din punct de vedere emoțional, amândoi fiind profund impresionați. Trevor s-a simțit complet înțeles.
 Wendy spunea că își dorea un partener. Era divorțată și conducea o afacere. Povestea cât este de nerăbdătoare cu angajații ei și că era o profesionistă și nu își arăta niciodată vulnerabilitatea. A comparat acest lucru cu răbdarea pe care o vedea la mine.
Am vorbit cu ea despre problemele puterii - abilitatea de a fi autoritar și direct, plăcerea de a deține controlul, de a face pe șeful.
Părea foarte sfioasă în timp ce vorbeam, se juca cu mâinile și îmi aducea aminte de o fetiță. Am întrebat-o cât de tânără se simte și mi-a spus 10 ani și am întrebat-o ce s-a întâmplat la acea vreme.
Am întrebat-o despre răbdarea din familia ei. Tatăl său o pleznea la 10 ani pentru că notele de la școală scăzuseră. De fapt, îl bătea în mod regulat pe fratele ei mai mic. În public însă, era un om răbdător care avea timp pentru oameni,
I-am indicat faptul că răbdarea pe care a văzut-o la mine ca terapeut o poate îngrijora, deoarece întrebarea era: voi exploda și eu ca tatăl său?
A fost de acord. A spus că problema ei era că nu avea foarte multă încredere în bărbați. Primul său soț nu avea răbdare cu ea și era interesat doar de ce putea face ea pentru el. Mi-a spus că vrea doar să își găsească un alt partener.
A spus că motivul pentru care notele ei au scăzut a fost că mergea la o școală cu internat unde era bruscată foarte tare și cu multă răutate. Părinți ei habar nu aveau, dar nici nu manifestau interes. S-a simțit foarte singură.
Am stat lângă ea și i-am vorbit, recunoscându-i sensibilitatea, vulnerabilitatea și nevoia de a fi văzută drept ceea ce era și nu doar ca o parte din agenda cuiva. Avea nevoie de cineva interesat de luptele ei, nu doar de notele pe care le lua.
A început să plângă, înmuindu-se și mai tare. I-am declarat interesul meu pentru ea, fără pretenția că ar trebui să fie altcineva. Murea după o astfel de atenție și am stat așa o vreme, timp în care am încurajat-o să absoarbă această experiență.
I-am spus că această latură a ei avea nevoie de grijă, de atenție și să crească în mod natural, înainte de a avea un nucleu puternic cu care să intre într-o relație.
In Gestalt nu ascultăm doar clientul povestindu-și problema - ceea ce este important de asemenea este să fiu conștient ca terapeut - lucru de care poate că ei nu-și dau seama deloc. Aducem toate acestea în conștientizarea prezentă și explorăm contextul - uneori reprezentat de familie, dar nu întotdeauna. Apoi informația din trecut este adusă în prezent și în relația terapeutică.
Făcând acest lucru creem un program terapeutic clar, un proces pe care îl putem urma pentru a lucra cu tema prezentată inițial de pacient - dorința unui nou partener.
Betina se temea de moartea soțul ei - fuseseră câteva morți timpurii în familia ei, iar o ghicitoare îi spusese că el ar putea muri, iar el stătea treaz până târziu în fiecare noapte.
În timp ce vorbeam, devenea clar faptul că el o neglija stând treaz până târziu în fiecare noapte, bând și jucând jocuri de noroc cu prietenii săi; când venea acasă era zgomotos și nepăsător și o trezea. Petrecea foarte puțin timp cu familia și pierduse banii familiei la pariuri.
Acest lucru dura aproape de la începutul căsătoriei lor, de zeci de ani. În ce privește sistemul familial care conține un element abuziv și care persistă de ceva vreme, există un aspect concret al dinamicii, care de regulă este legat de context în Gestalt.
Ajunsese într-un punct în care era foarte furioasă, dar de-abia își vorbeau.
I-am indicat faptul că o dată cu durerea provocată de moartea lui, probabil ar simți și ușurare. A fost de acord. În Gestalt suntem interesați de ambele capete ale polarității.
Am întrebat-o ce ar aștepta de la mine - a spus că să o îndrum ce să facă.
A spus de asemenea că și tatăl ei era cam la fel, pierdea nopțile la jocuri de noroc. Acesta este un indiciu al contextului.
Era clar că aceasta era o situație serioasă, persistentă și foarte epuizantă.
Soțul ei se confesase cumnatei ei, care a criticat-o apoi pe Betina.
În timp ce povestea aceste lucruri se ciupea, așa că am invitat-o să o „ciupească" pe cumnata ei și am așezat o pernă în fața sa. A fost foarte ezitantă și s-a ciupit mai tare. Am fost puțin agresiv - am insistat să încerce perna - indicând faptul că aceasta este „doar o pernă" și că nu vor exista repercursiuni. A fost dificil pentru ea, dar a reușit, cufundându-și degetele în pernă. Este ceea ce în Gestalt numim „retroflecție" - să îți faci ție ceea ce ai vrea să le faci altora.
I-am spus să vorbească. A povestit însă că și ceilalți frați ai săi își băgau nasul și o criticau.
Am oprit acest proces. Întregul proces scotea la iveală o slăbiciune ascunsă, o lipsă de sprijin și un model între generații ce avea calitatea unei relații abuzive.Această situație nu avea să se rezolve prin simplele mele indicații „nu fă asta". Suportul necesar pentru a ieși din această problemă părea să fie imens și nu era realist să încerci să rezolvi asta într-o singură ședință - este important să ne recunoaștem limitele ca terapeuți și să nu încercăm ceva care să dea speranțe false.
Am sporit conștientizarea ei prin îndreptarea spre cealaltă direcție. Am întrebat-o dacă crede că toți bărbații sunt egoiști, dar mi-a spus că nu crede asta. I-am spus că eu cred că bărbații sunt puțin egoiști. A răspuns - „eu am permis asta". În acest mod, a făcut un pas în față și și-a asumat răspunderea, fără să fiu nevoit să o „confrunt„.
Am privit-o și i-am spus că observ cât este de nefericită. A fost un moment de întâlnire. Nu voiam să încerc să o salvez din acel loc sau să repar ceva - oricât de mult, desigur, aș fi dorit o altă viață pentru ea.
Am stat acolo cu ea. I-am spus ceea ce am văzut - o situație similară cu experiența mamei sale, o situație care dura de zeci de ani, care părea să se înrăutățească din ce în ce mai tare și în care părea că se blocase, în ciuda cunoștințelor sale psihologice.
Sublinierea naturii depresive a situației era o modalitate de a nu o bagateliza. Nu am comentat, judecat sau sprijinit, doar am confirmat. Astfel, o puteam vedea, am stat alături de ea, privind realitatea așa cum era.
În Gestalt se numește „ședere cu vidul creativ". Nu pare creativ, dar stând alături, fără să cazi înăuntru sau să fugi de el, poate ieși la iveală altceva.
A spus, „ei bine, am încetat să ne mai vorbim, iar asta este o ușurare". Am înțeles și i-am indicat faptul că mariajul era de altfel terminat. Așadar, ce urma?
Am întrebat-o în ce procent crede că mai este vreo șansă de schimbare. Mă așteptam la ceva foarte scăzut. Dacă ar fi spus zero, aș fi lucrat cu ea să iasă din impas.
M-a surprins în schimb spunând 15%, ceea ce indica o șansă ca lucrurile să se schimbe.
Am întrebat-o ce ar presupune asta - aici era indiciul unei posibile acțiuni.
A spus că ar putea găsi modalități să fie fericită. Acesta era un lucru bun - era o soluție subiectivă cu care să începem.
Când am cerut și altceva, a spus că s-ar putea concentra asupra copiilor, dar i-am spus că este ceea ce face în prezent pentru a face față căsniciei.
A identificat alte căi prin care putea deveni mai fericită. Voiam însă mai mult de la ea - niște acțiuni obiective pe care le putea face pentru a schimba relația.
A spus că el se plânge de faptul că nu îi mai pregătește micul dejun. Era clar că el își dorea încă atenție și că aceasta îi lipsea.
Am întrebat-o ce ar putea să îi ceară în schimb, dacă ea pregătea micul dejun. A răspuns că ar vrea să petreacă mai mult timp cu familia. Părea un bun început - nu era prea profund, dar era un semnal către ceva diferit. I-am spus să cuantifice cât timp ar fi vrut și cât de des. I-am sugerat că ar putea să se ofere să îi pregăteasă micul dejun de același număr de ori.
I-am spus că, dacă dorește să contruiască o relație din cenușă, ar putea dura câțiva ani, iar ea va avea nevoie de foarte mult sprijin de-a lungul procesului.
În Gestalt suntem mulțumiți cu câte o piesă mică - integrată pe rând.
În acest caz, ceva a ieșit la iveală din vid și a fost vorba mai degrabă de faptele ei, decât de rezultatul invitației mele de a-mi spune ce ar face. „Indicația" mea a fost să îi direcționez atenția spre ceea ce „era" și apoi să o ajut să se ancoreze în acea figură emergentă a lucrurilor pentru care avea energie.
 Angelica era medic, deși își schimbase profesia de multe ori în ultimul timp. Avea un copil și și-l dorea și pe al doilea, dar îi era foarte frică de asta. După ce am stabilit o legătură, mi-a spus că era îngrijorată de felul în care o vedeam eu. I-am spus ceea ce observasem de fapt, pentru a crea un fundament relațional... incluzând o brățară frumoasă pe care o purta, primită în dar de la soțul ei.
Fusese medic ginecolog și, ca parte a slujbei sale, se ocupase de avorturi. La acea vreme nu simțise nimic, era pur și simplu munca ei. Dar nu simțea nici bucurie atunci când asista la nașteri - ceea ce făcea parte tot din munca ei.
Câțiva ani mai târziu a început terapia și a intrat în contact cu sentimentele sale. Acest lucru a inclus și durerea de a fi făcut acele avorturi. Nu avea de-a face cu vreo ideologie sau credință - era legat de impactul emoțional a peste 10 ani de avorturi.
Recent pierduse o sarcină și a văzut-o ca pe o pedeapsă. A spus că are o migrenă, dar că își simte restul corpului amorțit. Pentru ea era ceva foarte profund când vorbea despre asta, plângea. I-am sugerat o pauză. Atunci când sunt prea multe sentimente pentru ca persoana să le încorporeze, se blochează. Să plonjezi în terapie nu este mereu un lucru bun. Pauza ne-a permis să ne retragem, iar eu am stabilit un contact relațional, spunându-i cum o vedeam - simțeam o mare compasiune pentru ea și nu aveam niciun gând negativ. S-a liniștit puțin.
Am întrebat-o ce simte în pântecele său. A spus - negru. Din nou intensitatea era prea mare pentru ea. Se retrăgea în sine. I-am cerut să mențină contactul vizual - altfel rămâne un sistem închis. I-am spus că brățara ei mă face să cred că sunt și alte culori acolo - brățara avea niște mărgele negre, dar și niște cristale și o formă roz, foarte frumoasă. I-am spus că rozul este o culoare asemănătoare cu cea a uterului ei - ca doctor știa că este adevărat. Procedând astfel, am introdus-o în ceva mai solid decât proiecția ei „neagră" și am dirijat-o spre sentimentul de viață, de sânge.
În timp ce vorbeam își ținea pumnii încleștați, iar eu i-am indicat acest lucru - aducem conșitentizarea asupra punctelor cheie de exprimare a energiei, ajutând la ieșirea lor la suprafață.
Mi-a spus că simte furie. Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori de-a lungul conversației noastre. În Gestalt o numim „figură emergentă", ceva paralel cu problema prezentată. Poate fi ceva asupra căruia se concentrează sau poate fi ceva exagerat.
Mi-a spus că se simte ca și cum ar fi într-un loc întunecos din care vrea să scape.
Furia este așadar un indicator al dinamicii energiei de care avea nevoie pentru a face o schimbare. Să sugerezi ceva precum lovirea unei perne nu este neapărat ceea ce are nevoie un client.
Am întrebat-o pe cine este furioasă - pe sine mi-a răspuns.
Am întrebat-o ce și-ar spune sieși. Mi-a spus că se simțea ca un diavol și a continuat să spună despre sine ce persoană rea este și cum nu merita să mai aibă copii.
Am întrebat-o dacă are vreo credință sprituală, dar mi-a spus că nu.
I-am arătat că dacă crede în diavol, trebuie să fie și un dumnezeu pe undeva. Căutam un fel de izbăvire în acel loc diabolic. Am indicat natura polarităților - parte a orientării Gestalt către holism.
A fost de acord, așa că i-am cerut să aleagă două obiecte care să reprezinte binele și răul.
A ținut puțin simbolul răului, apoi l-a pus în spatele celui al lui Dumnezeu. A spus că acesta doarme, iar ea vra să îl trezească. Îl tot trântea de podea, iar el se tot rostogolea. Voia să stea singur, așa că am intervenit ca „forță a binelui" și l-am așezat în picioare.
I-am spus să fie receptivă la figura binelui. Deodată s-a simțit obosită. I-am sugerat să doarmă puțin. Pe când stătea sprijinită de mine, i-am sugerat că atunci când se va trezi, va putea simți forța vieții mișcându-se în pântecele ei.
S-a odihnit câteva minute, apoi a deschis ochii. A reușit într-adevăr să primească binecuvântarea vieții de la simbolul binelui. A simțit căldură în corp și o forță benefică în uter. A așezat apoi „răul" în spatele „binelui"... un simbol perfect al integrării. A confirmat faptul că în forța răului este un fel de putere pe care ar putea să o folosească.
În Gestalt vrem mereu să încorporăm lucrurile abstracte, iar în acest caz a fost vorba de polaritate. Avea nevoie de sprijinul adecvat, iar apoi a reușit să își atingă scopul - integrarea.
|
|
|
