A venit la mine un tânăr care avea probleme cu prietena lui. El dorea foarte mult să continue relația, dar ea voia o pauză și, în ciuda faptului că spunea că îl iubește, părea să își pierdă interesul și să vrea o relație cu mai puțină implicare.
El se simțea frustrat și neputincios. Mingea părea să fie în terenul ei, iar el nu știa ce altceva să facă în afară de a-și susține cauza. Ea era nehotărâtă și nu știa nici ea ce voia.
Așa că am aprofundat poziția lui în această situație. În terapia Gestalt suntem mai puțin interesați de găsirea soluțiilor și mai concentrați pe creșterea conștientizării. Așadar, întrebarea „cine ești” în mai multe circumstanțe este cheia.
Deși părea că se află într-o poziție în care nu prea are de ales, primul pas era să își descopere limitele. Definirea sinelui este ajutată de definirea limitelor.
Am explorat întrebări precum:
• Care este minimumul relației cu care te mulțumești?
• Cât timp ești dispus să „aștepți”, înainte de a merge mai departe?
• Care este nivelul de interacțiune personală la care te aștepți?
• Ce vrei pe termen lung?
• Cât timp sunteți în perioada de separare, care sunt limitele și regulile pe care ți le impui și pe care vrei ca ea să le urmeze?
Identificând aceste limite, el a reușit să vadă că nu era numai în poziția de a cere, ci că putea să își găsească propria poziție în relație.
În Gestalt considerăm limitele ca fiind foarte importante în promovarea unei relații corecte și clare. Există căi prin care înțelegem distorsionarea limitelor și acest lucru ne ajută pe noi să observăm ce produce dezechilibrul clientului nostru și cum să se regăsească într-o relație.
3. Joan - clienta supărată
Joan era o clientă de 50 și ceva de ani. Avea mulți bani și două fiice mari, cu soți diferiți. Era divorțată și călătorea foarte mult.
Joan nu era fericită. Simțea o lipsă de încredere pe plan profesional, ce o împiedica să pună în practică numeroșii ani de studiu. Se simțea neînțeleasă de oameni și nesusținută de prieteni. Simțea că are mereu ceva de oferit celorlalți, dar că oamenii nu sunt cu adevărat interesați de ea. Era mânioasă și fixată pe această idee.
Terapia cu ea nu a fost ușoară. Ea voia soluții, dar respingea orice fel de sugestie. Cel mai mult voia empatie și înțelegere. Existau însă și multe feluri prin care își dorea pur și simplu simpatie.
După un timp am început să mă simt stânjenit de faptul că nu făceam decât să îi confirm cât de rău îi mergea tot timpul. Nu putea accepta că avea și ea o contribuție la situația asta și, de fiecare dată când îi atrăgeam atenția că ei i se datora felul în care stăteau lucrurile, avea tendința de a se apăra și de a se supăra pe mine reproșându-mi că nu o sprijin.
De regulă, în cea mai mare parte a ședinței nu vorbea decât despre cât de rău era totul și cât de urât era tratată de ceilalți. Mă aflam din nou în situația stânjenitoare de a sta pur și simplu să o ascult și implicit de a o încuraja să persiste cu acest blocaj dureros și neproductiv din viața ei.
Continua să se enerveze și să mă critice dacă o întrerupeam.
Nu a fost o terapie ușoară!
Am introdus idea că ceea ce se întâmplă în lume este de asemenea reflectat în relațiile noastre. I-am sugerat că uneori simțea că nici eu nu o înțeleg și nu o sprijin, exact ca și ceilalți oameni. I-am spus de asemenea că unele din reacțiile mele pot fi asemănătoare cu cele pe care le au alți oameni față de ea.
Uneori era interesată și deschisă, iar alteori nu voia decât să se întoarcă la poveștile ei obișnuite.
O dată i-am prezentat anumite aspecte la care doream să lucrez cu ea, în loc să petrec atât de mult timp ascultându-i poveștile. S-a simțit profund jignită și a devenit apoi extrem de furioasă. A vrut să renunțe la terapie.
În termeni relaționali, aceasta este ceea ce numim o „ruptură” în cadrul unei relații. Este responsabilitatea terapeutului să „repare” această situație admițând greșeala și reînnoind conexiunea.
Așa am procedat și eu - am recunoscut cât de mult a rănit-o ceea ce am făcut și cât de mult a supărat-o, trezindu-i totodată sentimentul de furie. Am admis faptul că am fost nerăbdator să trec la următorul pas al terapiei, fiindcă simțeam că m-am împotmolit, căci nu făceam decât să-i ascult poveștile. Am recunoscut faptul că modul în care am încercat să aduc mai multă prezență și voiciune în cadrul terapiei nu a funcționat pentru ea.
S-a simțit alinată, fiindcă era probabil pentru prima dată în viața ei când cineva își recunoștea vina de a fi produs ruptura din relație. Astfel, vindecarea a fost produsă de experiență, iar rezultatul a fost că o parte din ea a prins putere.
Cu toate astea, mai aveam mult de muncă...
