Case #38 - Femeia care a eșuat

Pe Jemma o îngrijora eșecul. Eșuase în tot - avusese 5 accidente în cadrul aceleiași companii, făcuse erori de calcul la alta și tot așa, se simțea într-una o ratată.
Am fost atent când a prezentat această îngrijorare a ei. Spunea poveste după poveste, trecând din una în alta. Era plângăcioasă, vlăguită, iar eu mă imaginam lucrând cu ea ore în șir fără nici un rezultat. A menționat de asemenea problemele pe care le avea cu părinții, după ce s-au mutat, ea fiind furioasă pe ei, suspicioasă cu privire la tatăl său și la motivele lui. Avea în mod clar nevoie disperată de ajutor, iar această disperare mă dezarma. Aveam reacția de a da înapoi.
Așa că am știut că trebuie să abordez direct miezul problemei și m-am inclus în experiement. Am spus - hai să vedem ce este cu acest eșec; se întâmplă chiar acum - deja dai greș cu mine - stilul tău are impact asupra mea. A clătinat din cap - își dădea seama că am acea reacție și, bineînțeles, era o experiență familiară.
Primul pas pentru cineva care este blocat într-un mod de viață autodistructiv este aducerea în prezent și nu ascultarea poveștilor „despre" asta. Cea mai bună modalitate de a face asta este aceea de a observa cum se manifestă în relație.
I-am cerut să joace un joculeț cu mine. Voiam ca ea să ghicească reacțiile mele la eșecul ei cu mine - după fiecare două răspunsuri urma să îi spun dacă a ghicit sau nu.
Credea că fac eforturi să fiu răbdător și i-am spus că nu. Credea că simțeam compasiune pentru ea, i-am răspuns că nu.
I-am spus - sunt enervat.
Apoi i-am spus să ghicească ce însemna asta pentru mine. Aspus că îmi înăbușeam acele sentimente. I-am răspuns că e parțial adevărat. Credea că simțeam asta în buric și piept.
I-am spus însă că de fapt eram furios pe ea și că simțeam în piept o presiune interioară.
I-am cerut să facă acest experiment pentru că voiam să o scot din situația de autocompătimire și blocaj în eșec în care se afla. Voiam să o vadă ca pe o experiență concretă și că nu era singura care suferea. Și pentru mine era îngrozitor. De asemenea, i-am cerut să facă asta, fiindcă era în mod clar paranoică (în ce-l privea pe tatăl său) și era mai bine să practice jocul de-a ghicitul în mod explicit și să aibă ocazia să fie corectată, în loc să se izoleze în proiecțiile ei.
I-am cerut apoi să schimbăm locurile. Eu voi fi în locul ei și invers. Eram trist, demoralizat, mă simțeam ca un ratat, iar ea era furioasă pe mine.
A observat despre sine din noul rol: „sunt la fel ca părinții mei - îmi țineau predici, țipau, mă criticau, mă discreditau, mă presau să excelez."
A fost util, pentru că am scos-o din nou din zona extremă cu care se identifica, dându-i un simț experimental mai larg despre ceea ce se petrece.
Apoi i-am oferit metafora recrutării - era ca și cum mă recruta pe mine pentru slujba de a fi furios pe ea și o făcea cu succes, întrucât, după ce am ascultat-o timp de un minut, am devenit cu adevărat furios. I-am indicat și faptul că la un anumit nivel eram de acord să joc și celălalt rol și că era latura mea sadică cea care aproba acest lucru.
I-am explicat că era un joc pentru două persoane. Mi-a spus că de fapt, atunci când a jucat rolul celui nervos, și-a adus aminte și de presiunea care venea din partea bunicilor săi.
De fapt, așa lucra sistemul ei.
I-am oferit o altă metaforă: un scenariu și actori doritori. A reprodus scenariul în fiecare etapă a vieții sale. A fost de acord. Acest lucru a încadrat ceea ce se întâmpla de fapt, în loc să pună problema în termeni individuali (problema ei) și să arate spre natura compulsivă și repetitivă a experienței sale și a celor din jur în acest proces tranzacțional.
I-am spus apoi să aleagă o piesă faimoasă care îi este cunoscută, cu personaje asemănătoare celor din viața ei. A descris o dramă cu personaje ce imitau întregul proces pe care tocmail îl descoperisem.
I-am cerut apoi un exemplu de altă poveste - film sau teatru, cu un scenariu diferit. Aici aveam o deschidere mai largă, spre alte resurse în domeniu, spre alte căi de existență. A ales Harry Potter și când am întrebat-o ce personaj ar vrea să fie, mi-a răspuns că Harry.
I-am spus să se uite la mine cu privirea lui Harry Potter. Am făcut asta, deoarece prima dată a realizat întreg scenariul de victimă cu ajutorul ochilor - m-a privit într-un anume fel.
A încercat acest experiment și, în vreme ce exploram natura lui Harry Potter în filme - imposibilitatea de a fi ucis, etc, a început să aibă un mai puternic simț de sine în înfățișarea lui.
A simțit un schimb în identitatea lui, iar la final am perceput-o diferit.
Pentru a trece prin acest proces a trebuit să fiu foarte prezent și sincer în același timp. Am lucrat cu relația, cu o serie de experiment, ultimul dintre ele fiind „schimbarea fundalului"... dar care utiliza tot ce realizasem înainte.